Regula nu are excepţii: cine a intrat în Uniunea Europeană va adera şi la euro. Există doar două derogări. Primele şi ultimele. Cele acordate Danemarcei şi Marii Britanii. Lor li s-a îngăduit amânarea, nu exceptarea. Suedia însă, care nu se bucură de niciun fel de derogare, a decis singură, prin referendum, să fie o excepţie: îndeplineşte condiţiile, are poarta deschisă în zona euro, dar amână (încă! ) aderarea.
În cursă sunt acum şapte ţări: Bulgaria, Cehia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria. Acele ţări din fostul contingent comunist -membre ale Uniunii Europene -, care sunt aşteptate în zona euro… când vor merita. România a anunţat vineri anul susţinerii examenului: 2015. Va urma, desigur, spre acest pod ce nu mai este prea îndepărtat, calea pe care au păşit acele ţări din lotul 1 mai 2004 ce au susţinut deja examenul pentru euro. Experienţa celor trei ţări, Slovenia, Slovacia şi Estonia, ne poate fi de folos. În sensul cel mai sănătos cu putinţă: pregătirea pas cu pas pentru a îndeplini toate criteriile, atât pe cele de convergenţă nominală, cât şi pe cele de convergenţă reală.
O scurtă privire înapoi, în istoria recentă, ne va fi de ajutor. La începutul anului 2000, după perfectarea documentelor privind angajarea noastră în cursa aderării, România a bătut palma cu Comisia Europeană pentru o cursă de şapte ani. Trasând şi linia de sosire la 1 ianuarie 2007. Trei guverne de culori politice diferite, unul după altul, s-au angajat să ducă la bun sfârşit acest program. Şi chiar l-au dus la bun sfârşit. După 1 ianuarie 2007, de îndată ce aderarea la Uniunea Europeană a devenit fapt împlinit, am început din nou să măsurăm timpul. Am intrat atunci într-o altă cursă, tot pe termen mediu, cea a integrării europene.
Dar ce înseamnă, în cazul României, integrare europeană? Pe scurt, să adăugăm structurilor noastre europene,
