În ziua de azi cu 1200 de lei îţi poţi lua un televizor bun, marcă reputată, cu diagonala de 80 cm. Ca să vezi şi să revezi ce-ţi pofteşte inima, un DVD player rezonabil nu te mai sărăceşte precum Video-playerul de odinioară. Pe vremuri, un televizor color şi un Video-player erau şi printre ţintele oricărui jucător cu ceva meciuri de A în picioare. Şi le cumpăra într-o situaţie fericită cu banii din contract – adică salariul - dintr-un tur de campionat. Abia mai apoi începea vânătoarea după ultimele casete traduse de Margareta Nistor. Azi, un debutant îşi satisface plăcerea acestui dublu cadou la care au visat generaţii de mari jucători numai din primele de joc dintr-o lună. E unul dintre motivele pentru care i-aţi auzit de atâtea ori oftând pe Balaci, Liţă Dumitru ori Nae Manea "Eheee, dacă ne năşteam şi noi mai târziu şi prindeam vremurile de acum..."

Sâmbătă, către prânz, cam pe la ceasul la care new-generation vişinie pierdea penibil cu Târlungeni, da, da, cu Târlungeni!, eram la priveghiul unui prieten de familie dispărut. Fostul rapidist din anii '70 Liviu Bartales. Fratele acestuia, Carlo, a fost, cei din presă îşi amintesc, colegul nostru aproape un deceniu şi jumătate. Am reîntâlnit printre tristeţi şi două foste glorii ale Rapidului. Pop, fundaşul de fier, şi Ion Ion, răsfăţatul galeriei. O părticică din istoria Realului din Giuleşti. Am apucat doar să schimbăm câteva vorbe. Către seară am văzut declaraţia " cu zăhărelul şi cu biciul" a lui Viorel Moldovan, împovărat cu eşecul jenant cu Târlungeni. M-am întrebat atunci cam câte zeci, sute de deposedări i-au trebuit lui Pop şi cam de ce procent de pase în adâncime avea nevoie "Ozonel" ca să ajungă să-şi bucure familiile cu câte un telecolor, atât, doar un telecolor?! Azi un flecuşteţ şi pentru un jucător de C. Nu ştiu cum a fost în cazurile lui Popică şi Ozonel, dar îmi aduc aminte întotdeauna