Mai întâi, vă mulţumesc pentru dedicaţie şi vă felicit pentru carte, şi tot acum cer iertare pentru că, deocamdată, nu ştiu alt fel să vă ajut decât grăbindu-mă cu aceste puţine cuvinte. Infirmitatea de a fi, debutul dvs. cu versuri, apare la Brăila în 2003, la Ed. Olimpiada, cu sprijin şi sponsorizare din partea unei/ unor persoane care vă apreciază poezia susţinându-vă moral şi material în demersul dvs. Îmi scrieţi despre un handicap, pe care însă nu-l numiţi, şi mie mi-este aproape imposibil să-l deduc, dar care, existând presant şi ireductibil, este şi rămâne pentru totdeauna suferinţa care vă mântuie şi vă livrează unui destin superior, altul decât cel care s-ar fi consumat în normalitate. Doamna prof. Maria Mogoşanu apreciază situaţia şi efectele ei, cu onestitate, scriind în deschiderea volumului că bucuriile şi necazurile intime îşi găsesc transfigurarea în versul modern pe care îl cultivaţi cu înverşunare. Iată mai departe, consistente, cuvintele domniei sale despre poetul care sunteţi: „Modelul său este Nichita Stănescu, al cărui nume apare în câteva poezii. Poetul are o bogată lectură beletristică şi nu numai. Stăpânirea marii literaturi se vede în poezii. Şi-a asimilat-o fără să imite pe nimeni. Are propriul său drum în poezie. O poezie cu emoţii puternic intelectualizate, cu adâncimi de idei şi retorică echilibrată. Debutul în volum la o vârstă matură va fi benefic.” Aleg pentru cititorul interesat al acestei rubrici un poem din carte, nu neapărat cel mai bun, ci pentru că vă defineşte îndrăzneala, posibilităţile de fond şi de formă, dezinvoltura şi subtilitatea, mirabile în stresul continuu pe care-l purtaţi: „De când mă frunza ca un pai/ Pe dreapta sus în ape asfaltate,/ Plec-vin pentru-un augur bălai/ ca o celulă stem şi proteina 7!// Mă-ntorc opus ca un tipar genom/ Clonând la umbră umbra toată,/ Din visul dus rămâne un atom/ Şi inima, pe stoc,