Astăzi, la summitul G8 din Irlanda de Nord, are loc mult aşteptata discuţie între preşedinţii Obama şi Putin asupra viitorului Siriei. Poziţiile sunt însă divergente, dacă chiar nu antinomice.
Pe de o parte, Preşedinte Obama susţine necesitatea trimiterii de armament rebelilor sirieni, alăturându-se astfel demersului iniţiat de europeni (rămas încă la stadiul unei aprobări teoretice din cauza divergenţelor de opinii dintre mai mulţi parteneri din UE). Ideea ar fi să se ajungă la un anume echilibru de forţe în teren care să asigure negociatorilor politici ai coaliţiei forţelor insurgente siriene să aibă oarece argumente convingătoare la proiectata conferinţă de pace din luna iulie asupra Siriei. Logica argumentului poate fi luată în seamă, cu condiţia, destul de improbabilă în acest moment, de a se produce asigurări reale asupra forţelor din teren care vor prelua controlul asupra acestor cantităţi foarte mari de arme sofisticate. Problema este cu atât mai importantă cu cât, în mod evident, forţele insurgenţilor sunt departe de a fi unitare, în blocul oponenţilor lui Assad regăsindu-se dezertori din armata regulată, membri ai unor celule islamice fundamentaliste afiliate Al Quaeda, luptători străini sosiţi individual sau în grupuri mici din mai multe ţări ale lumii (mulţi provenind şi din Europa), dar şi militanţi islamici organizaţi în unităţi de luptă compacte provenind din Afganistan sau alte ţări ale zonei.
De cealaltă parte, Rusia spune că aceasta ar însemna depăşirea liniei roşii de securitate. Ceea ce sugerează că livrarea armelor către rebelii sirieni ar provoca activarea cererii siriene, deocamdată ţinută de ruşi în aşteptare, privind livrarea unor sisteme S 300, printre cele mai performante rachete sol-aer din lume, varianta solicitată de Assad fiind cea care permite şi intercepţia tuturor tipurilor cunoscute de rachete tip Cruise sau chiar balist
