N-a făcut spaniolă (e ziarist de formaţie), dar a ajuns, iată, traducător, unul probabil bun câtă vreme poemele mexicanei au un sunet blagian şi revelează cu discreţie o feminitate retractilă, însetată de „diafanitate”...

Telefon, zilele trecute, de la Andrei Langa, prieten vechi şi drag, dintr-un fel de copilărie literară (poheticească şi critică), de care aproape că am şi uitat. Nu că aş fi împovărat de ani, ci fiindcă, contrar iluziilor pe care mi le făceam – cum că după patruzeci încolo, e-he!, ce mai timp berechet vom avea să ne dedăm lecturilor, copiii crescând şi despovărându-ne de griji –, viaţa a devenit nu ştiu cum mai alertă, cu turaţii care cresc în fiece zi. Serios! Câteodată mă simt ca mărfar fără frâne, care coboară în pantă, peisajul din faţă, altă dată vag, criptat în proiecte sau utopii şi oricum intangibil ca un orizont mereu prorogat, precizându-se ameţitor de repede. Nu ai răgaz nici pentru tine însuţi câteodată. Citeşti din fugă, adesea furtiv, prin vreo şedinţă, scrii pe unde apuci: la bibliotecă, în cafenea, pe genunchi, la gară, în aşteptarea trenului. Ziua e un amalgam de replici, deplasări, feţe, pagini citite, pagini scrise, telefoane date, telefoane primite. Toate astea aglomerează rău percepţia şi se lasă cu un sentiment halucinant de alteritate. Nici nu e de mirare că unii se pierd pe ei înşişi în această competiţie spre nicăieri, în fond. Pariul conformităţii cu tine însuţi e, probabil, cel mai greu de susţinut: presupune nu numai caracter, ci şi un minimum de condiţii exterioare. Adică trebuie să ai noroc cumva şi cu istoria pentru a te împlini: un raport inextricabil între datele congenitale şi social, între mâna pe care Dumnezeu ţi-o pune pe creştet şi demonii cotidianului, ai diverselor urgenţe, între fond şi perfidia conjuncturilor.

Pe Andrei nu-l văzusem de vreo şapte, opt ani, dacă nu mai bine. Am făcut amândoi as