Sigur, dacă ne gîndim la austeritatea pogorîtă asupra educaţiei şi la curbele de sacrificiu prăvălite peste profesori, titlul articolului meu de azi poate să pară o glumă, una de-a dreptul macabră. Dar nu este, titlul e cît se poate de serios şi se datorează unui fel de turneu prin mai multe licee din Moldova, un turneu ad hoc, pentru că fiecare vizită a fost ocazionată de un alt tip de eveniment. La Colegiul „Petru Muşat“ din Suceava am ajuns, în prima decadă a lunii, datorită Festivalului „N. Labiş“, la Colegiul Naţional „Costache Negruzzi“ din Iaşi am susţinut o conferinţă cu prilejul activităţilor ocazionate de aniversarea de 115 ani, iar la Colegiul „Nicu Gane“ din Fălticeni am ajuns cu ocazia aniversării a 140 de ani, ca să lansez volumul Sub semnul paradoxului cotidian, al unui excelent absolvent al şcolii, tînărul profesor de ştiinţe politice Daniel Şandru. Bun, bun, optimism-optimism, dar de ce? Primul motiv stă în evenimentele aniversare înseşi. În ciuda aparenţelor, asemenea aniversări nu sînt doar nişte manifestări pur formale de recunoştinţă, prin ele nu dorim doar să ne amintim vrednicia înaintaşilor, ci sînt şi semnele indiscutabile ale continuităţii instituţionale, unul dintre factorii esenţiali de structurare a vieţii în comunităţile civilizate. Pentru că civilizaţia înseamnă şi instituirea unor tradiţii viabile, iar „ritualurile“ aniversare au şi rolul de a ne reaminti acest lucru. Cred asta „cu tărie“, cum spune un mare politician de azi! Prin urmare, atunci cînd parcurgem asemenea momente, nu ne îndreptăm atenţia doar către merituoşii părinţi fondatori ai acestor instituţii, ci şi către generaţiile succesive de slujitori ai lor, care s-au străduit să le menţină vii şi să le sporească indiferent de vicisitudinile vremurilor, vremuri care au înregistrat nu doar momente de plenitudine, ci şi de agresiuni şi pericole – de la războaie şi catastro