Sunt aproape zece ani de când am citit, cu mare interes, ancheta din anii '30 în care scriitorii mari şi mici ai epocii răspundeau la întrebarea De ce scrieţi? (reconstituită de Gh. Hrimiuc-Toporaş şi Victor Durnea într-o carte apărută la Polirom 1998). În mod ciudat, până atunci nu-mi pusesem întrebarea. Într-adevăr, de ce scriu? Am trecut prin toate răspunsurile date de scriitorii interbelici, am pus întrebarea şi scriitorilor de azi, dar nici o soluţie nu m-a mulţumit pe deplin. Din toate se putea lua câte ceva, dar revelaţia aşteptată, răspunsul cu care să simt că mă identific sau care să-mi deschidă ochii nu a fost dat. Îl caut în continuare, deşi nu mai sper că poate fi găsit. Scrisul e, nu mă îndoiesc, un miracol, la fel ca viaţa, şi nu-mi pot închipui cum ar arăta o lume în care el nu ar exista. Raţional, admit că lumea putea evolua şi fără scris aşa cum admit că există şi planete fără viaţă. Dar singura lume pe care o cunosc este aceasta, cu viaţă şi scris. Cu viaţă reală şi cu ficţiuni. La fel de greu de înţeles.

Bănuiesc însă că oricărui om de condei i-ar fi mai uşor să spună de ce a scris una sau alta din cărţile sale. Aici lucrurile sunt limpezi, iar motivele de adâncime, precum şi acel primum movens care urneşte cartea pot fi prinse în cuvinte cu relativă precizie. Am scris un volum de poezii pentru că eram îndrăgostită şi nu găseam alt mod de a-mi trăi dragostea. Am scris cartea despre Bucureştiul interbelic, pe când tema nu era defel la modă, pentru că am citit o revistă România literară din anii '30. De aici a plecat totul. Apoi, scotocind prin reviste interbelice am găsit o lume nouă, uimitoare şi pe care am simţit nevoia s-o scot din teaca ei temporală şi s-o "vizitez". Cartea despre secolul 19 am scris-o pentru că spre ea m-au trimis toate datele interbelicului aşa cum orice apă de şes te trimite la muntele din care izvorăşte. Şi pentru că,