„Scriu acest jurnal în silă. Sinceritatea lui nesinceră mă chinuie. Pentru cine scriu? Dacă pentru mine, atunci de ce merge textul la tipar?” Sunt prea hârşit într-ale diaristicii tipărite ca să-mi pun şi astfel de întrebări. Nu-i niciun mister. Scriu pentru mine şi după aceea, după ce recitesc, pentru cititor. Adică, după aceea şterg cât pot de mult. Pentru jurnalul publicat în timpul vieţii, problema sincerităţii nu se pune. Ea este materia primă, nu scopul lui. Scopul, adică succesul, depinde de cât eşti de impudic, cât de histrion şi, la nevoie, de imaginativ.

„Scrisul nu este nimic altceva decât lupta pe care o poartă artistul cu oamenii pentru propria lui superioritate.” Pentru a şi-o dovedi, pentru a o obţine? Oricum, dacă are dreptate aflu de ce nici nu pot şi nici n-aş vrea să fiu altceva decât diletant. Ca să devii un mare scriitor – cazul lui –, merită să fii şi rapace. Nu, însă, zic eu, şi ca să devii unul bun ori chiar foarte bun.

Şi chiar nu se poate să devii mare din simpla plăcere de a face, din gratuitate, îţi trebuie neapărat voinţă de putere? Citind jurnalele unor scriitori români importanţi, s-ar zice că da, îţi trebuie. Totuşi, n-am descoperit voinţa asta în Caietele lui Cioran. Se poate şi aşa şi aşa? Fapt este că-i tristă şi otrăvită viaţa unor oameni obsedaţi de ei.

„Aş dori ca în acest Jurnal să pornesc deschis la construcţia talentului meu…” Ar fi cam târziu.

Gombrowicz despre moarte: „…dacă într-adevăr i-am simţi prezenţa, ne-am pierde şi somnul şi pofta de mâncare, când colo ea nu ne opreşte nici măcar să ne ducem la cinema.” Şi la ce ne-ar folosi să-i simţim prezenţa? Nici măcar nu e vorba de pregătirea cucernică pentru moarte a omului religios, de vreme ce se pierde somnul şi pofta de mâncare. Gombrowicz are aerul că provoacă: să nu mai facem pe grozavii, să nu mai pretindem că avem în perma