Râde cu asistenţii de la organizaţia Samusocial, care îl ajută de 13 ani să-şi refacă viaţa, când îşi aminteşte cum jucau ore în şir ping-pong, ca să nu se mai gândească la alcool. De 4 ani, Răzvan nu s-a mai atins de alcool şi tot de atunci locuieşte cu chirie, pe care şi-o plăteşte din banii câştigaţi muncind. „Azi mă bucur ca un copil că am reuşit să duc un lucru până la capăt", spune Răzvan, gândindu-se că, pe când era puştan, nu a reuşit să se ţină de Filologie.
Bei o bere? Azi nu!
Lui Răzvan îi place şi acum să ia în serios gluma unui american din grupurile de autosuport pentru alcoolici pe care le-a frecventat: „Băi băieţi, s-a constatat ştiinţific că nu poţi să te îmbeţi dacă nu consumi primul pahar, zicea americanul. Eu am treabă cu primul pahar, nu cu următoarele 3.000. Ştiu ce urmează. Azi ciocnesc un pahar la ocazii, dar îl pun întotdeauna jos dup-aia. Sloganul meu este 'Azi nu!'".
Viaţa lui Răzvan a început să o ia la vale după „un divorţ urât", pe care trebuia să-l rezolve şi să plece în Germania, la mama şi fraţii lui care trăiau acolo. Planul a fost întrerupt însă în 1992, de moartea tatălui său cu care trăia în Bucureşti. „Am fost bine până la decesul tatălui meu. Motivul ăsta a aprins ceea ce ştiam eu mai bine să fac: să beau. Am băut pe chestia asta de nu se poate. Anul următor, în 1993, a murit şi maică-mea în Germania. Atunci am luat-o langa", îşi aminteşte Răzvan cum a început să facă terapie cu alcool. În 1995, deja începuse să bântuie pe străzi, rămas fără casă, iar câţiva ani mai târziu nu-şi mai putea găsi de muncă pentru că tot ce-l mai identifica era „o foaie de câine": un buletin provizoriu pe care, la rubrica domiciliu, scria „lipsă locuinţă".
Alcoolul ca boală
De atunci, timp de zece ani, alcoolul a fost lichidul vieţii pentru Răzvan: „Beam cantităţi foarte mari şi numai spirtoase. Eu credeam cu tărie că as
