"Tratatul acoperă greşelile de tinereţe ale celor mai puternici, iar acum intrăm cu toţii în procedura de austeritate. Deci, nu mai bem vin roşu, ne obligăm cu toţii să nu mai bem decât apă plată! Nu vrem să semnăm blând, să dăm un mandat pe neve pentru semnarea unui text despre care nu ştim aproape nimic" - aceste vorbe îi aparţin fostului premier Adrian Năstase.
Rostite la RFI, ele expun poziţia actuală a PSD faţă de Tratatul de guvernanţă fiscală - cel mai ambiţios, delicat şi, în felul său, deschizător de uşi spre necunoscut, acord european de la Tratatul de la Maastricht şi lărgirea NATO în Europa, post-URSS, încoace.
Consider că atitudinea liderului PSD merită toată atenţia, dar pentru ca argumentele lui Năstase să se constituie într-un punct de plecare valid al unei discuţii despre înţelegerea inter-state pe care România va trebui să se hotărască dacă o va şi respecta, nu doar parţial agrea, ar mai fi nevoie de două adaosuri.
Unul vine dinspre „Farul" PSD, Ion Iliescu, celălalt dinspre unul dintre difuzoarele partidului, Bogdan Niculescu-Duvăz.
"Este o grabă", spune preşedintele de onoare al social-democraţilor, apoi nunaţează: „Este o aventură la care se angajează nişte oameni fără să priceapă. Nu vrem să fim împotrivă, dar hai să definim întâi şi să vedem exact când şi cum, şi în ce formă, şi ce anume e de făcut".
Pe de altă parte, într-un vădit spirit gospodăresc, Bogdan Niculescu-Duvăz a simţit zilele astea nevoia să nuanţeze poziţia Opoziţiei, condiţionând eventuala susţinere din partea USL pentru asumarea politică şi efectivă de către România a Tratatului de garanţiile date de UE că nu va micşora fondurile pentru infrastructură puse la dispoziţia Bucureştiului.
Avem, aşadar, trei abordări venite dintr-o aceeaşi direcţie.
Ele sunt relevante pentru că autorii lor sunt voci cu greutate în actualitatea politică române