Încă suferim pentru eliminarea "naţionalei" de handbal de la Mondiale. Face parte însă din prezentul nostru sportiv, din culoarea lui
Campionatul Mondial de handbal continuă fără România, expulzată din faza optimilor de finală. Brusc, dureros şi încă greu de crezut. Inexplicabil. Sau greu explicabil. Încă o lună decembrie care va trece fără mingiuţe cu petice în brad pe aici. Ar trebuie să fie ceva obişnuit şi totuşi nu este. Aşteptările au nivelul lor, şi e ridicat, ori de cîte ori vine vorba de "naţionala" feminină. Oricum ar fi ea, solidă, cimentată, în tranziţie, suferindă, abulică. Fără să se rostească promisiuni, se fac legăminte secrete. O medalie, un titlu, ceva ce nu s-a mai obţinut de 50 de ani. Poate acum. Ei bine, nu s-a întîmplat.
Handbalistele acestei "naţionale" compuse din jucătoare experimentate şi jucătoare mai mult sau mai puţin experimentate au şi ele partea lor de vină: au creat şi întreţinut iluzia că pot. Au bătut Ungaria, s-au ţinut de Germania, au condus Polonia. Trebuia s-o învingă, să fie în "sferturi" şi atunci ar fi fost altceva. Au şi spus că vor să meargă pînă la capăt, căci cine nu vrea asta?, şi sigur au crezut-o, au simţit-o. Dar n-au reuşit. S-au oprit, probabil, măcar cu o treaptă prea devreme. Pentru că, de fapt, atît au putut face anul acesta. Orice potenţial neîmplinit rămîne atît, un potenţial.
Dar lumea de azi nu ma suportă griul decît pe haine şi pe pereţi, dacă e în trend, desigur. Altfel, e loc doar pentru alb şi negru. De fapt, nu, mai mult pentru roşu, ceva care să izbească privirea, capă de toreador fluturată prin faţa ochilor la fiecare colţ sau pagină.
Acum e vremea superlativelor şi, dacă se poate, să fie cît mai multe din cele negative. Nimic nu face atît de bine unui orgoliu, fie el şi mediu, decît mizeria altcuiva. Umilinţa, ruşinea, penibilul care inundă vieţile, creiere