UDMR nu a mai avut parte de o luptă serioasă pentru şefia ei de la începutul anilor '90. Dar acum vechea gardă s-a văzut nevoită să-şi mai slăbească puţin strânsoarea din cauza temerilor legate de posibilitatea neintrării în Parlament a formaţiunii, dată fiind nemulţumirea generală faţă de calitatea reprezentării pe care a oferit-o electoratului maghiar.

Din 2006 şi până în 2010, destui occidentali au fost realmente surprinşi să constate că tocmai un senator udemerist, anume György Frunda, era oponentul cel mai înverşunat al ANI - instituţie însărcinată cu controlul averii clasei politice din România, mai abilă cu privire la sporirea propriei bunăstări decât oricare alt segment al societăţii. Iar membri de vază precum Attila Verestoy au demonstrat că şi ungurii ştiu să împletească politica şi afacerile la fel de strâns ca orice vajnic personaj dâmboviţean. Spre deosebire de PSD însă,

UDMR nu îşi poate păstra şi controla electoratul indiferent de conduită şi rezultate. Intelectualii nu mai cred de mult în retorica pro autonomie a UDMR, în plus formaţiunea se vede confruntată cu un număr crescând de rivali determinaţi să preia rolul de portavoce al minorităţii maghiare.

În ultima vreme, UDMR pare a fi conştientizat pericolul în care se află. S-a retras din epicele bătălii dedicate modului în care ar trebui reglementată profesia de politician. A înghiţit broasca râioasă a compromisului încheiat, pragmatic, cu Laszlo Tökes, fostul mare adversar al formaţiunii, ajuns acum în conducerea Parlamentului European.

Măcar udemeriştii au ştiut să-şi ducă bătălia pentru succesiune într-un stil constructiv şi nevindicativ. Principalii contracandidaţi au fost doi intelectuali: Kelemen Hunor, protejatul lui Marko Bela, a insistat în varii ocazii că este departe de a fi interpusul cuiva şi că vechea generaţie va ieşi din scenă cu timpul. Tânăr şi rezervat, Hun