(urmare din numărul trecut)

Povestea maicii stareţe care a născut doi gemeni nu e nici prima şi nici ultima istorie despre vîrîrea cozii lumescului în spaţiul monahal. Din punctul de vedere al Bisericii, acest fapt e unul extrem de grav, dar reacţia oficială a instituţiei e un amestec de tăcere şi bîlbîială care nu face decît să dea apă la moară comentariilor picante. Nici subtilitatea şi nici pragmatismul, după cum nici preocuparea pentru o foarte necesară politică modernă de consolidare a imaginii nu par să fie preocupări care merită atenţia unora dintre înaltele feţe bisericeşti. Iar din unghiul nostru, al chibiţilor, acest subiect se dovedeşte încă o trufanda, numai bună de mestecat, zile în şir, la emisiunile de ştiri.

Orice om de bună-credinţă s-ar fi aşteptat, cred, la o reacţie rapidă şi clară din partea Bisericii care, dincolo de excluderea călugăriţei din viaţa monahală, ar fi avut datoria de a ieşi în spaţiul public şi de a limita proporţiile deserviciului de imagine creat odată cu această poveste. În absenţa unei reacţii ferme, cu ajutorul poftei noastre de istorioare deocheate, se creează foarte uşor impresia că mănăstirile sînt spaţii unde amorul, sub toate chipurile sale, e la el acasă. Într-o vreme în care asistenţa spirituală e profund necesară, cu condiţia de a fi făcută inspirat şi cu mijloace contemporane, băgarea sub preş a poveştii de la Mănăstirea Tăriceni e departe de a fi un gest înţelept. Pare că, atunci cînd e vorba de mize materiale consistente, Biserica manifestă interes pentru politica de imagine, însă cînd e vorba de chestiuni mici, preocuparea pentru păstrarea relaţiei cu spaţiul public scade brusc. E foarte posibil ca tocmai lucrurile astea mici să tragă foarte greu la cîntarul din care se vede instituţia. O instituţie care conţine şi oameni de o excepţională calitate, persoane care s-au pus cu totul în slujba unui cre