În orice spaţiu, macro sau micro, există un risc de dezastru, definit ca un eveniment negativ care întrece forţele/posibilităţile existente de răspuns. Nicio zonă de pe glob nu este lipsită de riscul apariţiei unui dezastru natural, ecologic sau social. În medicină, cunoaştem cel mai bine această situaţie. În situaţii de dezastru, sistemul sanitar trebuie să facă faţă unei lipse acute de logistică şi de personal, care nu poate fi compensată decât prin organizare, planificare şi antrenament. Şi, astfel, ajungem la definiţia medicinii de dezastru, domeniu relativ nou, care îşi propune salvarea cât mai multor vieţi prin cei trei „P“: pregătire – planificare – perfecţionare. Această ramură este forma cea mai adecvată de a răspunde în mod coerent şi adaptat unei situaţii de destructurare ce loveşte un grup social în urma unui eveniment dezastruos. Medicina de dezastru diferă, fără a se opune, de cea de spital, care se preocupă de un aflux de victime într-o structură medicală convenţională. În contrast cu această medicină de confort şi siguranţă, medicina de dezastru oferă un mod eficient de intervenţie la faţa locului sau în structuri provizorii, mobile, transportate sau amenajate ad-hoc, cât mai aproape de locul dezastrului. Din punctul de vedere al cunoştinţelor medicale, se foloseşte toată ştiinţa medicinii de urgenţă, manevrele fiind însă adaptate condiţiilor din teren. Medicina de dezastru este deci un nou mod de a aborda urgenţele colective şi se înscrie într-o mentalitate şi un comportament medical original, făcând astfel obiectul unui învăţământ separat. În această direcţie, Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu“ din Bucureşti, după introducerea, în 2009, a medicinii de dezastru ca materie de studiu (pentru studenţii ultimului an), a inclus în oferta de studii, în premieră, un program de masterat de medicină de dezastru, ac