Nesimţitul e lãudãros şi vrea sã iasã mereu în faţã. Ĩntr-un colectiv de oameni, crede cã este singurul care meritã sã fie promovat. Vanitatea, este virtutea supremã pentru el. Se considerã îndreptãţit sã-i tragã pe alţii la rãspundere pentru incapacitatea sa de organizare. Pentru a reuşi sã-i brutalizeze pe ceilalţi, are nevoie de un susţinãtor. O lichea, de preferinţã, care sã-i inspire obrãznicia şi tupeul.

A apãrut de ceva vreme la editura Humanitas, cartea semnatã de Radu Parschivescu: “Ghidul nesimţitului”, în care autorul realizeazã o excelentã radiografie a unei tipologii umane frecvent întâlnitã: cea a nesimţitului. Tematica nu este neapãrat nouã, aceasta fiind intens dezbãtutã şi de moraliştii francezi, din secolul al XVII-lea.

Ĩn „Caracterele” lui Teofrast se sugereazã în capitolul XIX, „Nesimţitul” cã acesta are putea sã aibe defectele dobândite în sânul familiei: „Nesimţitul se justificã în faţa fiecãruia cã sunt boli moştenite, cã de ele au pãtimit şi bunicul şi tatãl lui şi cã fãrã semnele bolilor acestora, cu greu ar putea ridica cineva pretenţia cã face parte din familia lui” (Bucureşti, editura pentru Literaturã, 1968, p. 54).

Nesimţitul are o modalitate zgomotoasã de a se manifesta, crezând probabil cã astfel poate sã iasã în evidenţã, iar cei din jur sã-i aprecieze spontaneitatea şi curajul. Dacã face o micã boacãnã, râde tâmp „ca şi cum ar fi fãcut o mare ispravã. Când toţi ascultã cântecul executat de flautistã, se trezeşte aplaudând, face zgomot, acompaniazã în surdinã şi ocãrãşte cântãreaţa, cã a sfârşit prea devreme” (p. 56).

Când ajunge sã poarte o conversaţie, în momentul în care nu mai are argumente, îl jigneşte pe interlocutor, crezând cã a gãsit raţionamentul suprem pentru a-l învinge pe adversar. Ĩn mod ostentativ se pune în capul mesei şi nu îi lasã şi pe alţii sã vorbeascã.

Se considerã atât de pe