Am fost un adolescent fără adolescenţă în ce are ea mai exciting. Nu tu incertitudini în ce priveşte orientarea sexuală, nu tu revolte faţă de lumea celor maturi, nici măcar vreo vagă intenţie de suicid. Adevărul e, însă, că pe vremea aia n-aveam de unde să-l citesc pe Cioran. Singurele frămîntări mai accentuate au avut legătură cu obţinerea unor medii de trecere la rusă, la chimie şi la matematică. Fizica n-a reprezentat o problemă, nu-mi dau seama de ce.
E drept că, pe la 15 ani, am plecat într-o zi de la liceu cu încă vreo trei-patru colegi şi am deschis cu ei o sticlă de VAT 69 dintre cele păstrate „pentru doctori“, e drept că am fost singurul care nu s-a ameţit din cei maximum 100 ml care mi-au revenit, e drept şi că după aceea am crescut subit în ochii prietenilor şi că era să mă aleg cu un renume în consecinţă. Însă am refuzat gloria asta pentru că ştiam că e nemeritată. Fusesem singurul dintre ei care, în drum spre casă, mîncase un covrig şi o merdenea. Altfel, am fost un adolescent cuminte şi fără vicii. La micul dejun, înainte să ajung la ore prin viscolul care sufla în fîşia de pămînt dintre lacul Tăbăcărie şi mare, beam cel mult o cană de vin fiert, iar ţigara n-o mai pusesem în gură încă de pe la cinci ani, cînd bunicul meu, ca să facă mişto de mine, mă învăţa să trag în piept cu „iii, caii mei“. Sînt sigur că n-aş fi fost curios nici dacă aş fi avut de unde să iau vreo mariană. De fapt, am fost atît de virtuos, încît aş fi gata oricînd să susţin o conferinţă în care să mă dau drept exemplu negativ. Pînă şi deformarea formatoare a şcolii am evitat-o involuntar, fiindcă, exceptînd scurta perioadă a examenului de treapta a doua, nu ţin minte ca între 14 şi 18 ani să fi deschis de prea multe ori manualele.
Şi, totuşi, ce făceam? Sigur, citeam, dar asta nu se pune. În anii ’80, cititul nu era nici pe departe o îndeletnicire exotică. Şi nu ţin
