În calendarul popular, cu o săptămână înainte de Florii, este celebrată Ziua Ursului, un animal despre care se credea că are puteri vindecătoare. Înainte vreme, în această perioadă porneau a colinda satele ursarii, intrând în curţile oamenilor şi îmbiindu-i să se lase călcaţi de urşi. Cei care sufereau de şale sau alte dureri de spate se aşezau pe pământ, cu faţa în jos, iar ursul le juca voiniceşte pe spinare, scăpându-i pe creştini de durere. Ursarii primeau în schimb bucate şi ceva bănuţi, după cât era fiecare de înstărit. Cei mai fricoşi din fire păstrau câteva fire din blana ursului pe care le ardeau la nevoie. Dacă ursul refuza să intre în vreo casă, era semn că acolo s-au petrecut lucruri necurate.

În acelaşi timp, ca să nu fie atacaţi de urşi în pădure, oamenii cinsteau cum se cuvine această zi, nelucrând nimic cu obiecte tăioase şi nerostind numele fiarei din pădure. Dacă cineva uita să facă aceste lucruri, se ducea şi lega un lanţ de hornul casei ca astfel, simbolic, să fie legat şi botul ursului. Iar pen­tru a-l îmbuna, femeile plămădeau plăcinte sau al­te mâncăruri în care puneau şi dovleac păstrat din toamna trecută, căci ursului tare îi mai plăcea hrana dulce.

Poveşti

Despre această meteahnă a lui ştiau bătrânii şi o poveste. La începuturi, ursului îi era frică de albine şi oamenii se chinuiau să-l facă să mănânce puţină miere. Când a văzut însă că are blana groasă şi albinele nu reuşesc să o străpungă, ursul a început să mănânce atât de multă miere, că s-au temut oamenii că va da gata toate stupurile. Trăgându-l de coadă, s-a rupt, rămânând aşa până în zilele noastre.

O altă poveste spune că demult tare ursul a fost de fapt morar. Pentru că mânca de toate şi fără măsură, Dumnezeu l-a transformat în urs ca să mănânce astfel orice fel de carne, fiind de atunci înainte jumătate om şi jumătate urs.

Plăcint