România a început să dea ora exactă în gimnastică odată cu Nadia Comăneci, iar prima medalie de aur românească, la sărituri, în cadrul Europenelor, a luat-o pe când avea doar 13 ani, în Norvegia, la Skien. Aici obținea și primul 10, într-o repetiție a Olimpiadei de la Montreal, care a avut loc un an mai târziu, în 1976, unde Nadia a cucerit întreaga lume și a revoluționat gimnastica mondială de performanță.

Acel 10 avea să intre în istoria Jocurilor Olimpice, dar avea să dea gimnasticii românești o moștenire impresionantă. Ieri, după ce Sandra Izbașa a devenit campioană europeană la sărituri, iar Flavius Koczi a luat și el aurul la sol, Nadia a intrat pe twitter și a salutat performanța de la Berlin.

Gimnastica rămâne singurul sport unde mai scoatem capul în lume, unde toate sportivele visează să fie Nadia, chiar dacă au trecut 31 de ani de la ultima medalie olimpică a "Căprioarei din Carpați". Este incredibil cum de-a lungul timpului, Cristina Grigoraș, Lavinia Miloșovici, Simona Amânar, Andreea Răducan, Cătălina Ponor, Monica Roșu sau Sandra Izbașa au dus mai departe povestea fetei din Onești care a dat peste cap noțiunea perfecțiunii.

La fiecare European, Mondial sau Olimpiadă, la capitolul gimnastică România este sperietoarea competitorilor, este complexul Nadia Comăneci pentru orice țară, fie că se cheamă SUA, China sau Rusia. Din păcate, România nu știe să profite de asta, mai ales la capitolul sport, unde ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de performanță. Gimnastica este excepția, deși dacă stau să mă gândesc, la sărituri, unde Amânar a dat și numele unei sărituri, nu mai luasem o medalie europeană de șapte ani. Centrele de pregătire sunt tot mai sărăcăcioase, tinerilor li se bagă în cap că singurul sport de unde se pot câștiga bani este fotbalul, dar și acolo trebuie să treci prin circul grotesc oferit de patronii din Liga I. Îns