Nimeni

nu este de neînlocuit! Aud tot mai des această afirmaţie categorică, formulată ca un avertisment strategic de către diverşi şefi de instituţii. Adică, în traducere liberă, nu te da mare că şi în locul tău poate veni oricînd oricine altcineva! Mie personal aceasta îmi aduce aminte de anii de glorie ai principiului rotaţiei, cînd "înlocuirea" lui Gheorghe cu Vasile şi a lui Vasile cu Ion devenise regulă naţională. Tovarăşii Gheorghe, Vasile şi Ion trebuiau să-şi bage bine în cap că în ţara asta o singură persoană este de neînlocuit; restul sînt egali între ei şi ca atare permutabili în funcţie de cum o cere ţara: cetăţeni fără calităţi personale. Tocmai de aceea mă uimeşte faptul că acest principiu - să-i spunem colectivist - continuă să facă reţetă într-o perioadă care se vrea de înflorire şi preamărire a individualismului. Căci ce înseamnă, în fond, că "nimeni nu e de neînlocuit"? Înseamnă că nimeni nu şi-a găsit locul, adică acele calităţi sau competenţe, mici sau mari, care să-l diferenţieze de alţii şi să-l facă mai util decît alţii într-o anumită poziţie socială. Odată acceptat acest postulat de sociogonie arbitrară, oricine poate înlocui pe oricine - dacă are puterea sau nonşalanţa să o facă. Eu plec o vreme în străinătate,

îmi ţii tu cursul şi pe urmă, cînd eşti tu indisponibil, ţi-l ţin eu. Ce dacă un curs e de geometrie şi celălalt de geografie, Geo Bogza ne cheamă pe toţi! Şi uite aşa, şi unul şi celălalt am devenit întru totul de înlocuit. Sau, mai bine, ţin eu ambele cursuri, iar tu poţi să-ţi cauţi de lucru în altă parte! Al doilea nivel al acestui principiu fondator este dat de persoanele care au acumulat suficiente înlocuiri. Din acest moment ele pot deveni persoane publice. Că e vorba despre agricultură sau despre cultură, despre bioenergie sau despre Islam, "persoana publică" le ştie pe toate. Avînd numeroase înlocuiri la tem