Atracţia reciprocă dintre Orban şi Băsescu este motivată nu doar de apartenenţa la aceeaşi familie politică a popularilor europeni, o congregaţie cinică şi versatilă, ci şi de opţiunile personale atât de asemănătoare. Ambii şi-au transformat ţările în dictaturi, au închis gura adversarilor politici, s-au războit cu presa şi au folosit diaspora pe post de electorat uşor de păcălit pentru că nu trăia în ţara de origine. Politicienii fanfaroni, aşa pot fi numiţi Orban şi Băsescu, iar mijloacele lor seamănă până la identitate. Mandatele lor se remarcă prin populism, conflictualitate, identificarea de adversari transformaţi în ţinte publice, controlul justiţiei şi, dacă se poate, al mass-media, ocuparea spaţiului mental şi ideatic cu eterne războaie declarative, plus o formulă de naţionalism de mucava, întors pe dos dacă interesele o cer. Acest lucru reprezintă cea mai profundă legătură dintre Orban şi Băsescu: faptul că sunt dispuşi să-şi arunce ţările în aer numai pentru a-şi păstra pârghiile puterii. Orban şi Băsescu sunt doi căpitani de vas care îşi dau foc la corăbii doar ca să rămână în funcţie. Vai şi amar de cei aflaţi pe vasele care îi au la cârmă!... Băsescu s-a pupat cu Tokes în toate formulele posibile, decorându-l cu cea mai înaltă distincţie a statului român, sprijinindu-l să ajungă în Parlamentul European, promovându-l acolo în funcţia de vicepreşedinte, lăsându-l apoi să-şi facă partid extremist în România şi tolerând toate derapajele sale anti-româneşti. Acum, când nu mai are nevoie de voturile maghiarilor, de prezenţa sau, ca la referendum, de absenţa lor la vot, a devenit brusc naţionalist. Ca şi Orban, Băsescu se agită mult, face vâlvă, aruncă în unii şi în alţii cu declaraţii, vrea să aibă pupitru şi să fie în direct la oră de maximă audienţă. În schimb, nu face nimic. Totul se rezumă la vorbe, la spectacol, la un permanent ”ce le-am zis-o!”. Orban