Saptamina trecuta am inceput o argumentatie referitoare la semnificatia politica a actualei crize din sistemul financiar american si international. In conditiile in care o serie de teorii influente emit predictii referitoare la „sfirsitul unipolarismului" (incheierea epocii de dominatie necontestata si incontestabila a Statelor Unite, pe plan mondial), apreciez ca actuala criza este un indiciu important ca ne indreptam catre acest deznodamint. Nu este un proces instantaneu si nici macar rapid, dar foarte multi observatori il sesizeaza. De regula, acest verdict este oferit pornind de la procese paralele (si uneori fara legaturi strinse intre ele) care se desfasoara in mai multe arene: militara, economica (productie, comert, finante), politica (capacitatea statelor de a-si proiecta puterea, de a le convinge si, daca e cazul, constringe pe altele). Tabloul general depinde de ponderea pe care o acorda analistul fiecareia dintre aceste arene. Cineva pentru care forta militara domina clar acest „clasament al arenelor" nu va accepta (inca) faptul ca ne indepartam de unipolarism. Iar cineva care apreciaza ca forta nucleara este indicatorul suprem al capacitatii militare ar putea considera ca lumea nu a incetat nici un moment sa fie bipolara, chiar in perioadele cele mai negre ale Uniunii Sovietice / Rusiei: aceasta, pentru ca Moscova a avut si continua sa aiba capacitatea de a distruge intreaga umanitate, in cazul unui razboi nuclear - o capacitate pe care nu o mai detine nimeni altcineva, in afara de SUA. Senzatia generala este, insa, aceea ca judecati de acest gen nu sint productive. Forta militara e importanta, dar nu constituie singurul indicator al puterii. SUA isi mentine avantajul clar pe acest palier, insa in plan economic dominatia sa nu mai este atit de categorica. Ramine pe primul loc, dar pare a retrograda (unii spun ca a facut-o deja) in aceeasi divizie cu celel