Rivalul contemporan al regimul democratic este mirajul statului puternic și al cetățeanului satisfăcut. Riscul major al Primăverii arabe este ca libertățile cetățenești să nu devină ofrandă pe altarul ieșirii din instabilitate și ineficiența guvernării de tranziție.
Peste 1.000 de puncte de control în Tripoli, frontierele închise, avioane de luptă survolând intimidant, diverse miliții „afiliate“ autorităților pe străzi, oameni care fac provizii ca pentru un asediu, curse internaționale de avion anulate, dezbateri și zvonuri despre pericole iminente... În încordarea generală, aproape că uiți interogarea care să dezlege situațiunea. De ce toate acestea? Paradoxal, doar aparent, pentru sărbătorirea a doi ani de la revoluția libiană. O aniversare care arată, ironic, ca o baricadare, înainte de eveniment. Doar multitudinea de steaguri mici şi mari de pe clădiri și mașini ar invoca sărbătoarea.
Pentru a prelungi senzația de bizar a unui observator extern neavizat, subiectul fricii pare a fi teama de propria imagine în oglindă. Ca și cum populației libiene i-ar fi frică de sine. Mai e vorba, desigur, și de teama noilor guvernanți față de propriii cetățeni. O situație, în esență, fundamental apropiată de cea din epoca regimului autoritar, răsturnat după opt luni de confruntări sângeroase.
Motivul măsurilor de securitate este în fapt gestionarea in extremis a dezamăgirii. Iar dezamăgirea provine în întreaga sferă a Primăverii arabe din aceea că o nouă primăvară calendaristică, a doua, nu va aduce rezultatele postrevoluționare așteptate. Și nu e vorba doar de nerăbdarea necumpătată a populației de a atinge prematur fructele libertății, ci și de neputința sau inabilitatea noilor lideri de a oferi speranța și semnele unor îmbunătățiri tangibile.
Tentația tergiversării și reflexul impunerii
Politicienii libieni p