Cita admiratie nutream, in 1990, cind - intrind in cabinetul proaspatului director al Teatrului National, Mihai Ursachi - acesta ma prezenta inca tinerei si frumoasei principese, mesagera de singe a monarhului, haituit atunci pe sosele de dalcaucii lui Iliescu! Nimic n-a mai ramas din admiratia de-atunci. Nu e de vazut, la dementele nocturne de pe stadion, cucoana cu palarie. Vulgaritatea generalizata de-aici o exclude. E, de altfel, o vulgaritate convertita brusc in ceva ce nu mai este vulgar. Indivizii vulgari, cu miile, devin o masa indistincta, un spectacol de-o anume grandoare gregara, fascinanta. In schimb, aparitia unei siluete cu palarie in sala Filarmonicii - fosta Notre Dame de Sion - e de o vulgaritate jenanta. Augmentata si de panglica aferenta, lata si stacojie, dar si... dar si... de aplauzele deplasate ale palarioasei intre partile simfoniei. Gala cu noii parlamentari europeni, veniti sa fie firitisiti de... presedintele republicii. Si asta in regalul Cotroceni. Din masa indistincta se detaseaza, inevitabil, inclasabilii Vadim si Becali. Ajunsi - stupefiant - printre cei ce ne vor reprezenta la Bruxelles. De neocolit, evident, schimbul de amabilitati - gen Damaroaia - intre cei doi deocheati si gazda lor, nu departe, nici ea, de stil. De refacut, o secunda, celalalt stil, dintr-o Romanie intr-adevar europeana, vai, tot mai uitata. Unul din invitati, patron de club bucurestean (si politician, vezi doamne), e in elementul lui cind i se baga microfonul sub nas. Agramatismele i-ar putea suna, la urma urmei, comic, daca n-ar fi minate de tifna. Stilul se poarta, e la moda. Cam toti patronii de echipe sint mai filmati decit jucatorii, in numerele lor cu spume la gura si cu degetul porcos aratat adversarilor de afaceri. Preluat de mingicarii proprii, acelasi gest face acum moda, situindu-se la antipodul siluetelor de tinuta din futbolul vest-european. Pe patr