Mi-e lehamite să mai scriu despre mediul politic. Şi, totuşi, trebuie să o fac. Trebuie să continui să mă mir de prostia politicienilor români şi de indiferenţa cetăţenilor în faţa ei. Pentru că, dacă nu m-aş mai mira, ar însemna că m-am obişnuit cu situaţia. Iar dacă m-am obişnuit, atunci simţul meu civic s-a dus pe apa sîmbetei şi pot s-o iau înapoi, liniştit, spre starea de animal inocent, inconştient şi crud... Un astfel de animal este Marian Vanghelie. Tot un astfel de animal este şi individul care mi-a furat căciula de pe cap aseară, pe o stradă din Bacău. Ei nu au habar unul de celălalt, fac parte din lumi paralele de-a dreptul, însă – ca şi aceste lumi – nu sînt prea diferiţi. Este absurd să furi o căciulă; adică ăsta nu e furt, ci găinărie, cum zicea Tom Sawyer. Tot la fel de absurd este să deschizi gura şi să te lauzi cu hoţiile comise. Însă nici noul proprietar al căciulii mele, nici Marian Vanghelie nu se pot abţine: nu e ceva ce pot controla, aşa cum nici animalele nu îşi pot controla instinctele şi nevoile. Ei trebuie să fure şi trebuie să spună asta, pentru că acest fapt încheie un ciclu existenţial, acela al prostului. Pe hoţul meu îl mînca mîna să fure ceva, am văzut asta pe faţa lui cînd mi-a cerut o ţigară, nu ştiam ce e, dar acum ştiu. Pe Marian Vanghelie îl mînca limba să se laude, dracului, şi el o dată cu dosarele acelea pe care le-a citit şi, implicit, cu puterea de care dispune. Amîndoi sînt dependenţi de astfel de mîncărimi prosteşti, ivite din lipsa de intelect, din incultură şi ignoranţă. Însă prostul de Vanghelie s-a dovedit o slugă destoinică şi a ajuns sus. Mult prea sus. Sau poate normal, într-o ţară în care, teoretic, şi hoţul meu ar putea deveni, după un timp, poliţist comunitar. Iar ceea ce este cel mai grav e că Vanghelie şi orice politician român pot anula totul cu o singură frază: „am glumit, dom’le!“. sau: „ce, nu ştiţi