Lucian Pintilie, absent de la festivitatea de deschidere, unde era aşteptat pe podium; o copie de mult expirată a filmului Reconstituirea, proiectat în deschidere; sonorul, defect pe întinse porţiuni ale copiei încă mai proaste a Pădurii spînzuraţilor, din seara următoare, cînd proiecţia a fost întreruptă cîteva minute; Mircea Daneliuc, interzicînd proiectarea peliculelor sale programate cu acest prilej. Acestea sînt cîteva dintre motivele care au făcut ca evenimentul din weekendul trecut, de la Cinema Studio, Top Ten – Cele mai bune filme româneşti, să nu fie tot atît de şampanizat, cum a fost cocktailul din seara inaugurală, cînd şampania a trebuit să fie consumată, în lipsa altei băuturi, şi la miniruladele cu şuncă (chestie de gust). Evenimentul merită însă pe deplin să fie comentat, constatarea publică a pomenitelor carenţe fiind ea însăşi un cîştig, alături de mai importantele revelaţii. Contextul neşampanizat şi un prim merit intrinsec Este bine-venit evenimentul de la Cinema Studio, cu atît mai mult cu cît unei succesiuni spasmodice de trei premiere româneşti în trei săptămîni îi urmează o lungă pauză, în suita noutăţilor unei toamne filmice care urma să contrazică sărăcia primelor trei trimestre ale anului. După seria catastrofală Dincolo de America–Dragoste pierdută–Schimb valutar, vîrînd sub preş, la repezeală, „gunoiul“ (l-am citat pe Andrei Gorzo, despre primul produs din tripletă) şi mediocritatea patentată (vezi cronica Ilenei Bîrsan, la ultima peliculă din triadă), două lansări iminente (Nunta mută de Horaţiu Mălăele şi Pescuit sportiv de Adrian Sitaru) au fost, încă o dată, amînate. Dacă adăugăm că Festivalul Filmului Britanic, prin tradiţie programat în acest sezon, pare scos de pe rol (nu mai sîntem în auroralul an 2001, ca să scriem, în admiraţia unui Mihai Chirilov, despre Un festival de autor şi o breaslă de precupeţe), se vede că ne afl