Un secol de prostituţie în România (1862-1957) Dacă am deschide "bibliografia prostituţiei", am rămîne uimiţi de numărul mare al scrierilor: legişti, sociologi, medici, igienişti, jurnalişti, toţi într-o luptă pentru reglementarea sau abolirea prostituţiei1. Ne referim doar la prostituţia feminină, singura formă cu un cadru legal de desfăşurare, fapt care nu exclude însă practicile clandestine la masculin. Începuturile modernităţii româneşti se fac simţite şi în atitudinea autorităţilor faţă de prostituţie, atitudine care s-a exprimat prin scoaterea sexului tarifat neproductiv sau (şi) non-procreativ din ilegalitatea morală şi juridică şi "instituţionalizarea" acestuia. Este pusă astfel la punct o nouă formă de sexualitate, o nouă instituţie, cu precădere urbană, aflată la dispoziţia bărbaţilor şi sub controlul statului. Dar ce s-a întîmplat de fapt cu prostituţia din momentul legalizării şi pînă în prezent cînd ea este incriminată? Asistăm, în perioada contemporană, la o reactualizare a disputelor în jurul prostituţiei. Diferite iniţiative legislative, campanii pro sau contra prostituţie pun tot mai acut problema înţelegerii fenomenului şi a implicaţiilor acestuia pentru societatea românească2. Caracterul sensibil al temei necesită o vedere critică care să depăşească capcana antagonismului sau a evidenţelor conceptuale de ordin biologic sau natural. Acestea din urmă sînt vehiculate mai ales în momentul în care se vorbeşte despre prostituţie în alte condiţii decît acelea ale unei practici socio-culturale şi raport de sexe. Vom vedea în ce măsură o istoricitate a fenomenului ne poate lămuri asupra a ceea ce a însemnat prostituţia pentru societatea românească de-a lungul unui secol. Cu alte cuvinte, vom vedea, pe scurt, care a fost cadrul normativ al fenomenului între 1862 şi 1957. Reglementarea prostituţiei ca practică şi (sau) raport social a plecat de la principii s