De doi-trei ani discuţiile despre Legea educaţiei parcă nu se mai termină. Zilele trecute vorbeam cu elevii de la unul dintre cele mai bune licee din ţară şi acesta era şi sentimentul lor: fiecare ministru vrea să-şi pună amprenta pe lege, iar schimbările din învăţămînt aduse de diversele propuneri de legi au loc brusc. „Se schimbă Guvernul, se schimbă şi propunerea de lege. Dar să o schimbe odată că ne-am săturat aşteptînd!“ – spunea unul dintre tineri.

Pînă la urmă, pentru cine facem această lege? Şi de ce nu există un consens naţional care să excludă orice fel de interese? De ce atîta bătălie politică pentru o lege? Mai ales că toate partidele au semnat un Pact Naţional pentru Educaţie, prin care se angajau ca în perioada 2008-2013 să modernizeze sistemul şi instituţiile de educaţie. Un posibil răspuns este că şcoala e cea mai bună sursă de votanţi cu studii. Cărui partid politic nu i-ar plăcea să se laude că are printre membri pe renumitul profesor X sau pe un altul? Dacă lucrurile vor continua aşa, şcoala va ajunge la fel cum este clasa politică faţă de alegător: divizată, fără nişte obiective clare şi departe de elev, care pînă la urmă este principalul beneficiar.

Părinţii, profesorii preuniversitari şi cei universitari ar trebui şi ei să fie incluşi în tot acest proces legislativ. Dar elevii sînt cei mai bulversaţi şi puşi în faţa faptului împlinit: dau Bacalaureatul în mod diferit de la un an la altul.

La Parlament, există trei proiecte de lege depuse de foşti sau actuali miniştri ai educaţiei: Cristian Adomniţei, Ecaterina Andronescu şi Daniel Funeriu. Propunerile au puncte comune, dar şi diferenţe în ceea ce priveşte actul educaţional.

Am trecut prin toate cele trei proiecte pentru a căuta asemănările şi deosebirile pe cele patru teme discutate în acest număr al Dilemei vechi: modul în care vor fi conduse şcolile şi participare