In ciuda incalzirii globale, saptamana trecuta a nins in Bucuresti. O data cu venirea noului an, s-a asternut un strat de jumatate de metru de zapada si orasul a devenit deodata mult mai frumos – o vreme nu s-au mai vazut nici gropile din asfalt, nici gunoaiele aruncate la intamplare, nici maidanele napadite de balarii, iar aerul a devenit mai curat. Desigur, natura n-a putut face chiar totul – n-a putut acoperi nici conul de sarma numit fraudulos brad, nici cearsafurile cu reclame care desfigureaza fatadele cladirilor.

Din pacate, a trebuit sa realizam rapid ca orasul feeric trebuie sa si functioneze. Dar ca nu functioneaza. Avioanele au ramas neputincioase la pamant pentru ca nu avea cine sa deszapezeasca partiile si pentru ca nu existau suficiente utilaje pentru dejivrarea aripilor, in timp ce pasagerii asteptau buimaci in aeroporturi. Masinile au ramas blocate de troiene, pe strazile laturalnice stratul de zapada e la locul lui, pentru ca primarul ne-a informat cu cinism ca zapada nu poate fi urnita de la locul sau, pur si simplu pentru ca asta nu intra in responsabilitatea nimanui. Culmea, ni s-a explicat ca zapada nu are unde sa fie dusa, ca si cum ar fi disparut Dambovita, lacurile si campurile din jurul orasului. In razboaiele nesfarsite pentru administrarea bugetelor si, de fapt, pentru putere dintre Primaria Capitalei si cele de sector, cetateanul a ramas neputincios, cu lopata in mana.

Ce-i drept, au fost momente in care ne-a apucat nostalgia dupa vremurile apuse cand, la ordin, oamenii muncii erau scosi, aliniat, din birouri si faceau sa dispara rapid troienele de pe strazi. Nu sunt dintre cei care tanjesc dupa vremea respectiva, dar nu pot sa nu constat ca actiunea fortata a fost inlocuita de principiul "scapa cine poate", materializat prin aruncarea zapezii in locul in care ar trebui sa-si parcheze masina vecinul, tembelismul parc