Bugetari vs. privaţi pare o melodramă. Pe termen scurt, chiar e. Pe termen lung, interesele sunt însă aceleaşi.

E un moment dureros când 7 milioane de oameni sunt anunţaţi că vor avea venituri diminuate substanţial. Se putea evita asta? Da, se putea, dacă lucrurile erau făcute din timp. Însă fiecare lună de întârziere a însemnat procente adăugate la nota de plată. Să nu ne facem iluzii! România este într-o spirală a morţii, iar tentativele de tratament de până acum nu au funcţionat. Reducerea evaziunii, standardele de cost sau licitaţiile oneste sunt lucruri care se rezolvă în timp şi cu manageri competenţi. N-am avut. A venit scadenţa.

Opţiunile puse pe masă de FMI au fost singurele posibile. Iar o rupere a acordului – sinucigaşă. Ar fi însemnat să “optăm” pentru ambele variante. Iar faptul că decizia a fost în defavoarea sectorului bugetar, care până acum s-a folosit de lege pe post de avantaj decisiv, este probabil cea mai curajoasă decizie politică a ultimilor 20 de ani. Chiar dacă echivalează cu a face bine unor oameni cu forţa.

Şi folosesc expresia “a face bine” cu toată gravitatea pe care o impune momentul.

Răul cel mai mare:

Creşterea taxelor ar fi afectat pe toată lumea în mode egal. De fapt nu chiar, pentru că sectorul privat s-a ajustat deja, în bună măsură. Creştere cu 4 puncte a cotei unice însemna scădere de 6% a salariilor NETE. Creştere de 5 puncte a TVA însemna mărire teoretică a preţurilor cu 4%. Şi este cel mai fericit scenariu acesta în care toată creşterea TVA se transfera în preţuri. Pentru că diferenţa aumată de comercianţi ar fi însemnat şomaj, tăieri de salarii, tăieri de investiţii sau profit impozabil mai mic.

În total, angajaţii din sectorul privat ar fi transferat 10% din propria putere de cumpărare pentru ca bugetarii să aibă – culmea! – la rîndul lor, o putere de cumpărare cu 10% mai mică.