Tatiana Niculescu Bran este, între altele, jurnalist – timp de aproape zece ani a fost redactor la Radio BBC (secţia română de la Londra) – şi a debutat ca prozatoare în urmă cu cîţiva ani, cînd, în toiul mult mediatizatului scandal de la Tanacu, a publicat un roman-anchetă ce pornea chiar de la evenimentul cu pricina. De aceeaşi factură realist-problematizantă sînt şi alte două producţii literare ulterioare ale autoarei: romanul Cartea Judecătorilor şi piesa de teatru Brâncuşi contra SUA. Odată cu romanul Nopţile Patriarhului – recent apărut, întîmpinat de cronicari cu bunăvoinţă, dar (zic eu) inadecvat citit –, proza Tatianei Niculescu Bran pare să confirme „aşteptările“ unor critici cu mici manii clasificatoare, care, cu condescendenţă, n-au ezitat să-i aplice etichete precum „proză jurnalistică“, „proză-document“, „literatură (deocamdată) în afara mainstreamului“ şi altele asemenea. Dacă un roman e scris de un jurnalist şi preia, în ţesătura-i narativă, fapte întîmplate în realitate, atunci musai să avem de-a face cu o „proză jurnalistică“ – o proză care, chiar dacă profesionist scrisă, nu e subsumabilă mainstreamului, ci se situează undeva, într-un interval obscur, între literatură şi paraliteratură. E o atitudine comodă în faţa unui text mai consistent decît ar părea la o prea repede ochire. La rădăcina acestei prejudecăţi de lectură stau, cred, anumite confuzii conceptuale vizînd controversatul raport al literaturii cu vasta (şi, pînă la urmă, dificil de definit) arie a ceea ce numim convenţional „realitate“. Că în general în proză fantezia pură nu-i decît o ipoteză utopică – e de la sine înţeles. Că proza este, în grade diferite (în funcţie de formula narativă pusă în operă), transcriere a unei/unor realităţi – e iarăşi o banalitate. Şi nu văd de ce transcrierea (cvasimimetică uneori a) unor fapte, petrecute deja ori doar posibile, din realitatea cotidi