Printre rafale de ploaie şi revărsări de soare, redutele intersecţiilor au căzut sub apăsarea bolovanilor şi au prins gust de pepeni. După roşiile de Giurgiu, în cronologia verii, pepenii de Dăbuleni au intrat în vieţile noastre la “unleudouăzeci” chemându-ne să ne dedulcim natural, fără “”e”-uri de împrumut.

În toată ţara se produc doar pepeni de Dăbuleni şi roşii de Giurgiu, de parcă economia s-a restartat intorcându-se cu faţa spre cele două mari citadele ale agriculturii autohtone. Ba chiar, în momentele de linişte la nivelul străzii, se aude cum duduie, semn că promisiunile primului ministru şi ale guvernanţilor de azi par a prinde contur mai repede decît am fi crezut după vizita de lucru în Asia. Sincer, eu n-am înţeles, sau mă fac că n-am înţeles, dacă toate roşiile care se vând în România sunt produse la Giurgiu, sau doar “reţeta” e de la Dunăre? La fel şi cu pepenii, dacă toţi dăbulenii produc pepeni cât să acopere “jdemii” de trotoare şi intersecţii din ţara asta. În fine, cu voia dumneavoastră, încă o nelămurire: dacă reclama este la un pas de legendă, de ce roşiile sunt lemnoase, nu au gust de roşii, iar pepenii seamănă doar la coajă cu ceea ce ştiam din copilărie? Ţărani de sat sau de oraş, având cursuri de marketing la nivelul vrejului, dar cu texte la purtător, o ţin “danga–langa” cu reclama lor ca un certificat de calitate al produsului, invitându-ne să gustăm, cu sau fără “dop” de încercare, din roşiile lor rupte pe tarabă, sau din pepenele care zace în vârful grămezii mai ceva ca bijuteria coroanei. Fiecare grămadă de pepeni este o mică Românie. Sau una de roşii. Strigată, colorată, minţită, … Totul este copt, sănătos, frumos, totul te îndeamnă să te bucuri de ce vezi, guşti, trăieşti. Dar nu e chiar aşa.

Căldura inspiră la umori şi la tot felul de secreţii pestilenţiale, făcîndu-ne să credem că sunt prea mici covoarele pentru cât gunoi