Sînt o mută profesionistă. I-am admirat întotdeauna pe cei care pot să lege imediat o conversaţie cu străinii sau cu persoane prea puţin cunoscute. Pot să mimez o oarecare lejeritate în asemenea situaţii, însă cuvintele ies greu, frazele sînt poticnite şi mintea mi se blochează dureros pe tot felul de detalii. Sprîncenele unui partener de conversaţie, bluza de mătase – cu imprimeu cu roboţei mici, care se ţin de mînă – a fetei pe care abia am cunoscut-o... Toate lucrurile astea fie mă distrag definitiv dintr-o conversaţie cu cap şi coadă, fie mă fac să spun, zîmbind, lucruri serioase.
Am şi zile bune. Zile în care o vervă – indusă probabil de teama de a nu părea definitiv proastă – mă împinge să pot vorbi despre aproape orice, fie că mă pricep, fie că nu. Dar, vorba aia – la vreme, politică şi fotbal se pricepe – cică – oricine.
DE ACELASI AUTOR Trei masoni Patron de crîşmă Ratări culinare Prietenul meu, burlacul Eram, deunăzi, la o întîlnire cu cîţiva amici. Tot acolo, abia cunoscusem o pereche. Discuţia a ajuns cumva la subiectul viselor ciudate, al coşmarurilor extrem de reale; intraserăm cu toţii într-o stare tipică, de preadolescenţi la un foc de tabără, noaptea. Gata să ne speriem. Anticipînd cu plăcere momentele de groază închipuită. Dintr-una în alta, am ajuns să vorbim despre filme de groază. Al căror fan declarat sînt. Am început să povestesc cu poftă diverse ritualuri de exorcizare care sfîrşiseră prost, ba chiar mă chinuiam să schiţez, cît de plastic mă ducea, verbal, atmosfera de nesuportat din filmele de gen japoneze. M-am oprit, la un moment dat, brusc. Era evident că nu aveam succes. Noile mele cunoştinţe păreau oripilate şi dornice să scape cît mai repede de povara acestei conversaţii. „Să vedeţi filmul ăsta, merită“ – am mai zis, slab, şi m-am topit repede în murmurul conversaţional civilizat pe care-l întrerupsesem cu atîta patos.
