● Băiatul cu bicicleta / Le Gamin au vélo (Belgia, 2011), de Luc şi Jean-Pierre Dardenne.

Una dintre marile success-stories de pe piaţa contemporană a cinema-ului european de artă este mica întreprindere belgiană operată de fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne, coregizori, coscenarişti, coproducători – un „cineast bicefal“, după cum formulează însuşi Luc într-un jurnal publicat sub titlul Au dos de nos images (2005). Formula lor neo-neorealistă e ca un fel de cine-fuziune de Marx şi Dostoievski, realizată după indicaţiile unui André Bazin: o viziune riguros materialistă care totodată încorporează, ca pe un dat axiomatic, existenţa obligatorie a unor resorturi comportamentale îngropate la o adîncime unde nu mai penetrează complet nici biologia, nici psihologia, nici economia, ci doar credinţa şi arta. Ce-l determină pe foarte tînărul exploatator de imigranţi din La Promesse să se ghemuiască, asemeni unui copil, la pieptul femeii pe al cărui soţ accidentat l-a lăsat să moară? Ce-o împiedică pe disperata lumpenproletară din Rosetta să dea curs pînă la capăt gîndului de a-şi ucide singurul prieten pentru a-i lua slujba? Ce-o face pe disperata imigrantă din Tăcerea Lornei să venereze post-mortem un soţ luat – şi apoi înlăturat din drum – numai din interes? Oricît de acoperitoare ar fi, de la caz la caz, răspunsurile oferite de psihologie sau de teoriile sociale ale stîngii, de fiecare dată mai există loc – prea mult pentru a putea fi conturnat – pentru încă unul: existenţa sufletului. Cu alte cuvinte, toate filmele Dardenne-ilor, de la La Promesse (1996) încoace, sînt drame despre mîntuire. Prin urmare, parcursurile lăuntrice ale personajelor lor ar fi uşor de pus pe seama sentimentalismului şi a marionetăriei auctoriale (marile riscuri ale acestui foarte particular parti-pris dramaturgic), dacă n-ar exista contraponderea acelui materialism riguros. În primul rîn