Deosebirea fundamentală între cele două acţiuni profund anti-umane stă în motivaţiile lor. Atentatele au, aproape întotdeauna, în spatele lor un motiv politic, religios sau naţionalist pe când crimele au motivaţii mai „pământeşti”: banii, răzbunarea, gelozii de tot felul, duşmănii din cauze variate, ba chiar şi tulburări de ordin psihic etc.

În realitate, problema este mult mai complexă. Foarte pe scurt, identităţile de mai sus sunt false. Islamul, ca religie, nu propovăduieşte violenţa şi mai ales una oarbă ca cea practicată de fanatici în numele său. Coranul – cartea sfântă a musulmanilor – nu cultivă intoleranţa faţă de credincioşii altor religii; dimpotrivă, Mahomed numea pe creştini şi pe evrei „oameni ai cărţii”, adică ai Bibliei, iar Avram, strămoşul evreilor, este revendicat ca strămoş şi de arabi (sub numele de Ibrahim). Este adevărat că termenul de „djihad” (războiul sfânt) există în Coran între cele cinci obligaţii fundamentale ale oricărui musulman, dar nu îndeamnă la uciderea celor de altă credinţă, ci doar la o luptă a omului cu „diavolii” din el însuşi.

Adevărul istoric este că Islamul, în perioada glorioasă a Califatelor – inclusiv a celor din Spania – a fost foarte tolerant cu creştinii, dar mai ales cu evreii care au cunoscut una din cele mai glorioase perioade de dezvoltare economică şi culturală din istoria lor. Acelaşi adevăr istoric ne obligă să spunem că în Evul Mediu, mai ales în timpul Cruciadelor, creştinismul a fost mult mai intolerant decât Islamul.

În perioada modernă, însă, cele două religii şi arii de civilizaţie au evoluat diferit. Ţările creştine au mers spre cunoaştere ştiinţifică, tehnologie, democraţie, drepturile omului şi spre separarea bisericii de stat; ţările islamice au rămas în urmă din punct de vedere ştiinţific şi tehnologic, religia devenind, cu timpul, o frână în calea dezvoltării lor ştiinţif