Trebuie să urci trei kilometri, pe un drum de piatră, dacă vrei să ajungi la ei. Nu sunt mai mult de 30 de oameni în teritoriul vulpilor şi al mistreţilor. Acolo poţi să stai de vorbă cu Trebuie să urci trei kilometri, pe un drum de piatră, dacă vrei să ajungi la ei. Nu sunt mai mult de 30 de oameni în teritoriul vulpilor şi al mistreţilor. Acolo poţi să stai de vorbă cu omul care a înfiinţat un sat Totul a început în 1945. Câţiva veterani de război au primit pământ între munţi, departe de civilizaţie. Acolo şi-au făcut casă, familie. Doar unul dintre ei mai trăieşte acum. De la el am aflat istoria cătunului buzoian Vâna Rece. O mică aşezare, în care mai rezistă şi azi 11 familii. Face oficiile de gazdă Doru Bercea, om la 55 de ani. Vrem să ştim câte suflete sunt în cătunul ăsta. Bărbatului din faţa noastră îi ajung degetele de la ambele mâini ca să-şi numere vecinii. "Sunt familiile Rachier, Rusen, Ciocan, Coman, Drugău, Andrei, Mihăilă, Bercea, Gănţoi, Nica şi Nistor". Ar fi în total, după o apreciere optimistă, cam 30 de oameni la Vâna Rece. Cei mai mulţi sunt pensionari. Ultimul "mohican" L-am cunoscut pe unul dintre oamenii care au pus bazele acestei mici aşezări. Povestea e veche, din 1945, când unii dintre veteranii de război au primit pământ în Munţii Buzăului. Printre ei era şi Radu Bercea, care e azi, la cei 96 de ani ai săi, cel mai bătrân om al comunităţii. L-am întâlnit în faţa casei lui. "Primul care a primit pământ aici a fost fratele meu, Ion, după care am venit eu. Pe urmă a sosit şi Costică Roşu. N-am fost mulţi", zice bătrânul. Aşa s-a născut sălaşul veteranilor, cum a fost cunoscut după aceea în zonă. Şi ne-a mai spus nea Bercea cum a luptat la Cotul Donului, cum tăia pâinea îngheţată cu toporul, cum a fost rănit la picioare şi la cap. Abia se ţine în baston acum. El a rămas ultimul martor al vremurilor vechi. Toţi camarazii lui de arme de la