Când am fost pentru prima dată la Paris, prin vara lui 1994 (cam târziu, dar n-am avut altă şansă), Nae Caranfil probabil că încă nici nu se gândea la filmul său "Filantropica", film care avea să aibă premiera abia în 2002.
Poate că datorită lipsei acelei radiografii impresionante a industriei cerşetoriei de la noi am fost atât de şocat atunci când m-am ciocnit pe Rue Rivoli de un stol de ţigănci însoţite de puradeii din dotare, care cerşeau pe post de muritoare de foame românce în aglomeraţia pestriţă de turişti şi. .. jandarmi înarmaţi până-n dinţi. Jandarmii respectivi nu aveau, încă, nicio treabă cu ţiganii cerşetori (am detectat imediat şi masculii protectori din umbră ai pirandelor), deoarece ei căutau, conform planului Vigi-pirat, teroriştii ce plasau bombe în coşurile de gunoi publice. Deşi, după mulţi ani, Sarkozy a încercat să facă oarece curăţenie în Oraşul luminilor, am revăzut recent pirandele cu ochii după pradă pe întinsul Champ de Mars şi în metroul parizian, la fel ca în cel vienez, unde doar privirile mele scăpărător furioase îmi trădau originea şi exasperarea românească.
Ce s-ar mai putea spune important şi suplimentar în 2011 faţă de filmul lui Caranfil din 2002? Mai nimic. Poate doar că sărăcia şi cerşetoria disperată din ultimii ani sunt autentice în cazul multor cazuri de bătrâni şi copii. Dar nu ştim care. Unele personaje ale breslei sunt evidente mostre de "profesionalism", spre exemplu ţigăncile ce continuă să afişeze mult exersatele poziţii "ghemuit pe trotuar" sau " târât în unghi drept prin metroul cu vagoane separate". Apropo de metroul cu vagoane: ruta Eroilor - Preciziei a rămas printre puţinele încă accesibile cerşetorilor, ţigani sau nu, deoarece în vagoanele lungi există oameni de pază. În aceste condiţii, ar trebui să fie amplasaţi oameni de protecţie anti-vagabonzi şi în aşa-zisul metrou aerian de pe linia 41, unde,
