Lacrimi. Revoltă. Furie. Dezamăgire. Frustrare. Negare. Am înotat într-un râu de emoţii, în doar două-trei zile. Toate manifestări ale ego-ului. Toate năpădindu-mă la vestea că sunt 90% Lacrimi. Revoltă. Furie. Dezamăgire. Frustrare. Negare. Am înotat într-un râu de emoţii, în doar două-trei zile. Toate manifestări ale ego-ului. Toate năpădindu-mă la vestea că sunt 90% şanse să nu pot naşte natural.
Sweli, moaşa indiancă, mi-a făcut un control amănunţit, nu doar pe abdomen. Şi am văzut-o că se schimbă la faţă brusc. M-a întrebat, calmă şi echilibrată precum o ştiam, dacă nu am dureri ale osului coccis. Noada fundului, mai explicit. Nu, nu am, însă ce s-a întâmplat? Mi-a explicat că am osul coccis nu-ştiu-cum şi că asta face ca spaţiul de trecere al copilului către lume, la naştere, să fie prea îngust în cazul meu.
Iar două zile mai târziu i-a spus lui Florian că s-a frământat întruna. Că nu ştie cum să-mi spună, dar adevărul este că am maximum 10% şanse să pot naşte natural. Şi că e musai să fim aproape de un spital şi să iau în calcul varianta cezarianei.
Ştiu că nu pare şi nici nu e, poate, mare lucru.Milioane de copii se nasc prin cezariană în lumea asta. Şi există probleme şi apăsări mult mai mari în viaţă decât metoda naşterii - important e să fie copilul bine.
Pentru mine, vestea asta a venit însă ca un ciocan în moalele capului. Şi ca un fel de eşec personal, aşa… Cum să nu nasc natural? După ce am visat atât la asta, după ce am pledat atât de mult pentru naşterea naturală, acum ajung la spital şi fac cezariană?
Apoi, am început să mă liniştesc. Şi am decis să mergem să nasc la Recife, mai exact la Olinda, la 1.000 de kilometri de aici, în oraşul în care locuieşte Swely. Vom sta la ferma organică a unui amic de-al ei - deci tot în natură -, şi voi face întâi tot ce-mi stă în puteri să nasc