Despre corupţie ne-am obişnuit să discutăm oarecum superficial şi cu resemnare. Fenomenul corupţiei a luat o aşa amploare, încât românii sunt aproape convinşi că nu poate fi oprit, anihilat. A corupe şi a fi corupt reprezintă valori deja asumate de un număr tot mai mare de români, indiferent că sunt politicieni, funcţionari publici, oameni de afaceri sau simpli cetăţeni. Totuşi, atât corupătorii, cât şi corupţii - şi împreună cu ei, şi cetăţenii corecţi - uită că România este stat membru al Uniunii Europene. O structură care, cel puţin la nivel declarativ, doreşte să se constituie într-un organism politic, economic, social şi cultural benefic pentru locuitorii Europei.
Apartenenţa noastră la Uniunea Europeană presupune că ne asumăm anumite norme de funcţionare a statului, a economiei, a societăţii. Corupţia este principala formă prin care statul român face dovada că nu doreşte să respecte normele unionale europene. Statul este condus de politicieni, deci, pe cale logică, ajungem la concluzia că aceştia sunt principalii responsabili pentru situaţia gravă în care ne aflăm. Totuşi, să nu uităm rolul important pe care îl are corupătorul, respectiv cetăţeanul care oferă mită sau acceptă să ofere mită atunci când apelează la serviciile funcţionarului public sau la politician. Ne aflăm, deci, într-un cerc vicios.
Comisia Europeană monitorizează România prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Raportul din 2009 emis de Comisie solicita statului român măsuri concrete în domenii deosebit de importante pentru combaterea corupţiei, anume în adoptarea noilor coduri civile şi penale, reforma sistemului judiciar, unificarea jurisprudenţei, combaterea corupţiei la nivel înalt şi local, funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate. Clasa politică românească a fost mai mult preocupată de campaniile electorale, de scandaluri şi, mai ales, de gestionarea resurse-lor naţio