"Cultura mortii" e reprezentata, in Romania, de toti cei care ne sapa de la radacina. De la nastere. De la natiune. In anii '90, intelectualii "societatii civile" au imbratisat in grup teoriile unor marxisti precum Benedict Anderson sau Eric Hobsbawm conform carora natiunile sint niste "inventii", niste "constructii" artificiale. Natiunea, spunea corul bine-cugetatorilor, e un rezultat al nationalismului, si nu invers. Unul dintre cei mai vocali suporteri ai acestei teze a fost un tinar istoric care scria in paginile Dilemeisi care, purtat de valul demitizant si de aripile "ingerilor buni", a ajuns chiar ministru de externe, sarcina de care s-a achitat cu toata rivna la care te poti astepta de la un om pentru care statul-natiune pe care il slujeste e doar o fictiune, un construct ideologic daunator. De la aceasta respingere totala a natiunii, vechii intelectuali de stinga deveniti intre timp intelectuali de "dreapta" au trecut la o pozitie mai nuantata. In loc sa respinga fatis un concept sau o realitate, o redefinesc. Astfel, daca natiunea a devenit intre timp acceptabila, acest lucru s-a facut doar cu pretul redefinirii ei, cu pretul unei operatii de schimbare de identitate. In loc de natiunea etnica, ni se da voie la "natiunea" civica. Traditia nationala, specificul national, eroii istoriei nationale, constiinta unei origini comune, toate sint, in continuare, fasciste. Natiunea si nationalismul de acest fel sint in continuare considerate naziste ("Blut und Boden"), totalitare, tribale. Dar "nationalismul" civic e bun: "Nationalismul trebuie sa fie patriotism, identitatea etnica trebuie sa fie prelucrata public ca identitate politica". Ajunsi aici, se cade sa ne oprim pentru a analiza situatia. Daca natiunea ("identitatea etnica") e o realitate, atunci nationailismul civic ("identitatea politica") trebuie sa fie o expresie a acestei realitati. Daca natiunea exista,