Pe Angela nu o mai văzusem de mulţi, foarte mulţi ani. Pe vremuri eram prietenă cu sora ei mai mare, iar după terminarea liceului ele au plecat cu părinţii undeva în Moldova, iar de atunci nu am mai ştiut nimic de ele până mai deunăzi.
Plecam de la serviciu şi am întâlnit-o pe Angela în autobuzul 783, ea venea de la aeroport, iar eu plecam acasă. Pupături, ce faci fată? Unde ai dispărut? Acum că ne-am întâlnit după atâta timp hai să bem o cafea. Timp avea, trenul cu care trebuia să ajungă la Comăneşti pleca din gară abia peste două ore, aşa că am coborât în Piaţa Romană şi am intrat într-o cafenea ca să depănăm amintiri demult uitate: despre ea, despre sora ei şi despre prietenii noştri comuni. În faţa unei cafele care mirosea îmbietor, Angelica a început să-mi povestească de viaţa ei de acum, de copii, de soţ, de traiul de "afară", şi de cel din studenţie, de colegii străini pe care-i cunoscuse în căminul facultăţii, de micul "trafic" pe care îl făceau aceştia cu... condimente. Mi-am ciulit urechile şi am ascultat povestea cardamonului şi a cuş-cuşului.
Angela era, în 1989, studentă la limbi străine la Bacău şi locuia în căminul studenţesc: "Îţi aduci aminte cât de ţinute «din scurt» eram? – îmi spune ea –, iar când am intrat la facultate le-am spus alor mei că voi sta la cămin împreună cu cei de vârsta mea." Îşi aduce aminte cu plăcere de perioada aceea frumoasă din viaţa ei. "În căminul unde locuiam noi stăteau şi studenţii străini care veneau la studii în România şi care trebuiau să înveţe limba. Durata cursurilor de însuşire a limbii române era de şase luni, după care ei plecau la facultăţile la care dăduseră examen din Bucureşti, Iaşi, Timişoara etc. Diplomele de absolvire a facultăţilor din România erau recunoscute în ţările lor", îşi începe povestea Angela. "De regulă mulţi dintre ei erau arabi şi negri, foarte puţini