Că vigoarea unei culturi se hrăneşte din controverse şi că duhul creaţiei nu apare decît acolo unde rivalitatea îi învrăjbeşte pe protagonişti, aceasta este o nuanţă aparţinînd adevărurilor subînţelese şi subtile. E ca şi cum spiritul, ca să intre în fermentaţie, are nevoie de o neapărată ostilitate, ceea ce înseamnă că, fără un fundal de discordie care să-i întreţină germinaţia, o cultură sfîrşeşte în liniştea concordiei vlăguite. Cartea lui Nietzsche despre Wagner nu face decît să adeverească perspectiva creaţiei înţelese ca prelucrare rafinată a verminei psihice. Mai rar o răbufnire polemică care să pună faţă în faţă două firi atît de diferite, dar pe care potriveala destinului le-a adus în atingere biografică. Pe cînd era profesor la Basel, Nietzsche îşi făcuse un obicei de a-l vizita pe compozitor la conacul din Tribschen, atras nu numai de impetuozitatea maestrului, dar şi de farmecul soţiei sale, Cosima Wagner. Subjugarea pe care o va resimţi din partea viziunii muzicale a autorului lui Parsifal avea să răzbată nu numai în Naşterea tragediei (1872), dar mai ales în cea de-a patra Unzeitgemäße Betrachtung (Consideraţie inactuală), al cărei titlu e lămuritor: Richard Wagner in Bayreuth.

Ce s-a petrecut apoi în sufletul lui Nietzsche ţine de încîlceala iţelor sale psihice. Veneraţia i s-a preschimbat în vrăjmăşie contestatară, infidelitatea spirituală a filozofului dînd naştere celor două cărţi de tăgăduire totală a maestrului. Şi chiar dacă Cazul Wagner (1888) şi Nietzsche contra Wagner (1895) au apărut într-un moment cînd Wagner plecase deja în lumea valkiriilor (1883), ceea ce i se poate reproşa retrospectiv este tocmai uşurinţa cu care lovea într-un simbol pe care îl preţuise. Cînd ajungi să faci calambururi frivole pe seama oraşului compozitorului (Bayreuth, bereits bereut - "Bayreuth, de pe acum regrete"), cînd nu te sfieşti să-l prinzi în