Scriam, săptămîna trecută, despre mania postaderare a televiziunilor de a da la ştiri materiale cu sate izolate româneşti, în care oamenii trăiesc ca acum o sută de ani. Cum se dau peste cap să găsească vreun cătun neelectrificat sau ţărani care nu au auzit de şampon, şi apoi îţi arată totul făcîndu-ţi cu ochiul: "Iată, şi ei sînt acum europeni! Iată cu cine am intrat în Europa!".

În paranteză fie spus, acum şi-au făcut curaj să apară şi "euroscepticii" (Realitatea TV are chiar o emisiune cu titlul acesta), care ne atrag atenţia sentenţios că Europa nu e ceea ce credem noi, naivii, că o să vedem ce-o să tragem de-acum încolo. Că nimeni nu ne spune ce rău ne va fi şi ei sînt singurii care ne deschid ochii. Alţii ne ţin discursuri docte despre fiinţa neamului care nu trebuie pervertită de Occident, despre faptul că trebuie să ne păstrăm demnitatea sau că străinii nu ne vor ajuta niciodată pe degeaba şi că există de bună seamă nişte interese necurate la mijloc. În fine, discursuri unde-l întîlnim, de exemplu, pe un om instruit cum e Cătălin Avramescu, lîngă deputaţi PRM. Interesante mezalianţe naşte rromânismul verde!

Dar nu despre acestea voiam să vorbesc, ci, plecînd de la schematicele şi tendenţioasele ştiri cu satele neelectrificate ce au făcut sumarul cîteva zile după momentul aderării, să aplaud difuzarea unui documentar care ar putea face pandant cu acestea, dar care a prezentat în mod profesionist şi complex o situaţie de viaţă, consecinţă a europenizării şi globalizării. Este vorba de documentarul Salariul 110 euro, coprodus de Arte France şi TVR şi difuzat pe TVR 1. Filmul, realizat de Stéphane Luçon şi Nora Agapi, porneşte de la un episod care a stîrnit un scandal în presa franceză: în aprilie 2005, directorul unei întreprinderi din oraşul alsacian Schirmeck şi-a anunţat angajaţii că-şi deschide o filială în România şi i-a invitat pe aceştia