În vremurile noastre, una dintre acuzele cele mai frecvente şi încărcate de povara stigmatului este lipsa de patriotism. Oricine are  “naivitatea” să chestioneze legitimitatea măsurilor guvernării devine, subit,un român din a cărui fibră este absentă dragostea de naţiune. Celui  care obiectează împotriva confuziei dintre ataşamentul faţă de patrie şi subminarea domniei legii, în numele suveranităţii, i se va replica ca punctul său de vedere este echivalent cu cel al unui trădător. Celui care va remarca că ideea de identitate românească nu se cere  păzită şi administrată de  cerberi recrutaţi clientelar, (cum este cazul Institutului Cultural Român, sub preşedinţia lui Andrei Marga), i se va răspunde că unica modalitate în care ne putem apăra limba şi ţara este această reafirmare zgomotoasă şi falsă a realizărilor noastre protocronice.

Această definiţie a patriotismului nu este nici nouă şi nici  plină de ingeniozitate. Raţionamentul  care o susţine îşi are rădăcinile  în deceniile de tiranie pe care România, în deceniile de după 1938, le –a traversat. În fiecare dintre regimurile care s-au succedat, stăpânirea ilegitimă  a identificat în spiritul critic inamicul cel mai redutabil. Democraţia , în măsura în care îşi pierde reperele criticii şi moderaţiei, poate deveni la fel de intolerantă cu cei ce nu împărtăşesc gândurile elitei  plebiscitate. Mai cu  seamă atunci când, rezerva intelectuală şi luciditatea sunt semnele conduitei suspecte şi contraproductive. Demagogia nu va întârzia să se servească de invocarea patriei ca de un berbece cu care  va asalta citadela statului de drept.

Ultimele luni au marcat apogeul acestei tendinţe de a privi  fidelitatea faţă de patrie sub semnul fidelităţii necondiţionate faţă de izolare şi suveranitatea exacerbată.  Eurofilia a ajuns să constituie un păcat capital. Ca şi  cum  intrarea in Uniunea  Europeană ar fi fost