Totdeauna m-a fascinat înfăţişarea caselor. Înţelegător pînă la fanatism cu ţăranii mei şi casele lor făloase, desconsideram însă cu egală măsură toate aceste vile şi pălăţele, gated communities şi alte cartiere rezidenţiale care se întind pretutindeni în jurul oraşelor mai mici sau mai mari din România: eh, nişte parveniţi! – gîndeam în sinea mea, distant şi generic. Zilele trecute însă am fost invitat la Corbeanca şi m-am pomenit, brusc, în altă lume. De data asta am avut timpul, dispoziţia – şi invitaţia... – de a privi mai pe îndelete şi nu doar din exterior diverse locuinţe care altminteri ar fi rămas în această categorie stereotipică de „vile“. Desigur, toate sînt mari şi au în curte maşini pe măsură, toate au terase şi gazon, o piscină mai mare făcînd eventual diferenţa. Dincolo de acest numitor comun al upper middle class se etalează însă imediat gustul fiecăruia, un univers întreg de reprezentare şi ademenire prin care locatarii îşi declină apartenenţa la o anumită categorie socială electivă. Amenajările interioare exprimă, cu tăceri diferite, tipul de oameni chemaţi să le populeze, genul de relaţii şi de conversaţii pentru care au fost făcute, un întreg univers uman de referinţă, fără de care devin inexplicabil mute. Ca şi casele făloase din mediul rural, vilele urbane îşi reclamă astfel, cu alte mijloace şi alt orizont, recunoaşterea celorlalţi: ele au fost făcute pentru a fi privite – şi eventual împărtăşite – de către cei care ne pot oferi şi de la care aşteptăm cu emoţie recunoaşterea de sine. Ostentatoriul comun ambelor cazuri încetează astfel să mai fie „iraţional“ sau „kitsch“ pentru a se dizolva într-o „luptă pentru recunoaştere“ mult mai general umană şi în care casa este principala „armă“.

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul Dar de ce casa?