⢠Gnarls Barkley, St. Elsewhere, Downtown, 2006.
S-ar putea să nu existe un procedeu mai perfid de aruncare a unui album în derizoriu decît tragedia de a da naştere unui mare hit. Gloria unei astfel de melodii este de cele mai multe ori fulgerătoare şi găunoasă şi riscă să deraieze percepţia publicului înspre o suprafaţă neatentă, cochetă şi superficială, fără prea mare legătură cu sensul, conţinutul sau datele de fond ale problemei. Se întîmplă uneori ca pînă şi numele formaţiei să devină un obiect de importanţă secundară, un adaos inutil al unui refren obsesiv, suficient sieşi ca să-şi danseze celebritatea iluzorie la adăpost de amănunte, istorii sau pasiuni detaliate. În devoţiunea grăbită a ascultătorilor se ascunde suficientă cruzime ca să garanteze artistului nu doar faimă efemeră şi fonduri consistente, ci şi o periculos de grabnică uitare sinonimă cu funeraliile fără fast. La fel cum o bună parte a vajnicului popor român descoperă cu stupoare, an de an, că excesul de şorici la ceas de sărbătoare cauzează intoxicaţii nu tocmai plăcute, tot aşa este în firea lucrurilor ca o suprasaturaţie estival-auditivă să genereze în final un refuz categoric asortat, pentru nuanţe, cu ceva lehamite, plictis şi hai sictir. Pe de altă parte, nu trebuie pierdută din vedere acea categorie de cetăţeni responsabili care, din spirit de frondă sau nonconformism jucat, respinge din start ideea de şorici naţional, boicotînd sistematic şi cu un cert aer jignit orice producţie în măsură să suscite adeziunea necondiţionată a maselor. Este cunoscut îndeobşte faptul că, pentru aceştia din urmă, hitul de vară se transformă într-un fel de duşman personal la dispariţia căruia vor arbora acele zîmbete cinice de satisfacţie traduse de obicei prin expresia "v-am spus eu".
În fine, dacă în această vară aţi devenit "Crazy" la cap din cauză celor de la Gnarls Barkley, ar fi timpul
