Miercuri, 16 martie, apare în colecţia "Biblioteca pentru toţi”, primul volum al romanului Feţele tăcerii. Despre Feţele tăcerii şi ale literaturii am stat de vorbă cu autorul romanului, academicianul Augustin Buzura.
Jurnalul Naţional: Aţi scris Feţele tăcerii la 36 de ani. Tot 36 de ani au trecut de atunci. Are această carte destinul cel mai... rotund în biografia dvs.?
Augustin Buzura: Eu am sentimentul că de 51 de ani, de când am debutat, scriu la aceeaşi Carte, iar în ierarhia mea afectivă Feţele tăcerii este un foarte important capitol al ei. Documentarea, atât de riscantă, într-un moment când sângele partizanilor ucişi în Munţii Apuseni nu era încă uscat, dar şi complicatele înfruntări cu cenzura, m-au învăţat că nicio luptă nu este dinainte pierdută şi că, pentru cei ce-şi respectă meseria, nu există subiecte interzise. Acum, după 36 de ani, cercetând cu alţi ochi Feţele tăcerii sunt mulţumit că am spus adevărul la timpul potrivit. Romanul este o mărturie că nu toţi am fost laşi sau ticăloşi aşa cum strigă azi cei ce atunci au tăcut.
Istoria apariţiei Feţelor tăcerii este la fel de palpitantă ca romanul însuşi. Vă gândeaţi, în 1974, că romanul unei lupte de gherilă cu cenzura va ajunge, într-o zi, să fie publicat într-o ediţie definitivă?
Când m-am decis să renunţ la medicină, o profesie care mă pasiona cu adevărat, şi să-mi asum riscul de a începe o alta, de la minus zero, m-am gândit la toate câte ar putea să mă aştepte. Inclusiv la faptul că trebuie să scriu în aşa fel încât romanele mele să reziste timpului. Dacă un scriitor nu-şi propune asta, nu are rost să-şi piardă vremea şi viaţa chinuind hârtia. Ca urmare, am început să citesc şi să scriu cu disperare, decis să-mi ajung din urmă generaţia, să cunosc în cele mai mici detalii lumea înconjurătoare, psihologiile umane, dar şi performanţele ştiinţei de care nu mă puteam d