Cînd e să dea o rezolvare complicatei sale ecuații lingvistice și scriitoricești, Norman Manea afirmă, apăsat: româna „este limba scrisului meu“. La un sfert de veac de la plecarea din Republica Socialistă România, acest raport nu s-a schimbat. Din nou, Manea se dovedește foarte nuanțat și întru totul atipic, prin comparație cu alți scriitori exilați care au schimbat, odată cu țara, și limba. Unul dintre aceștia, Petru Popescu, s-ar fi simțit chiar incomodat, stînjenit de o limbă îngustă și restrînsă ca româna. Engleza era mai acceptabilă pentru aspirațiile de circulație internațională ale ambițiosului -escu. Relația pe care această grabnică și voioasă abandonare o sugerează e una pur instrumentală. Te servești de limba în care scrii pînă la punctul în care o înlocuiești, fără probleme, cu o alta din „liga mare“, un instrument și mai eficient pentru a lărgi cercul de cititori. Ca să fim sinceri pînă la capăt, cîți dintre autorii noștri nu gîndesc exact ca Petru Popescu, fără a avea însă imprudența acestuia de a o declara public și emfatic? Pentru Norman Manea, româna a fost și rămîne limba-matrice, cea în care s-a format ca scriitor și în care identitatea lui plurivalentă și „confuză“ se regăsește, inclusiv într-un Babel contemporan cum e New York-ul. O dată cu experiența exilului și, acum, odată cu cea a globalizării, ea dobîndește o funcție în plus. „În ea lucrez cu mine însumi, cu gîndurile și emoțiile mele și cuvintele mele“, spune simplu (și atît de frumos) scriitorul. Dar totodată, ea este limba amintirilor sale, mediul de silabe și eufonii în care memoria se activează. În timp ce engleza e utilizată de Manea, în română el se regăsește ca într-un mediu intim și securizant, un lichid amniotic pe care „extrateritorialul“ îl recuperează cu fiecare carte personală și prin secvențele retroproiective. Cele două identități creează, așa zicînd, două semnături dis