Avionul tocmai decolase, iar americanul din faţa mea răsfoia nişte hârţoage printate cu un scris extrem de mărunt.

Cred că citea pe diagonală, pentru că depăna vraful de foi foarte repede şi avea o expresie a feţei care îi trăda dezinteresul faţă de ceea ce citea. Avionul ne ducea la un forum economic, americanul ştia că sunt jurnalist şi m-a abordat destul de abrupt: „Ţara voastră este într-un mare rahat, nu te supăra că îţi spun". Am ridicat ochii la el şi cred că sute de replici mi-au venit atunci în minte: „Măi..., americanule, tocmai tu vorbeşti? America este atât de îndatorată încât trebuie să modificaţi Constituţia ca să mai împrumutaţi bani, sunteţi în «deepshit», ca să vorbesc pe limba voastră, şi tu te iei de România?!" Gânduri naţionaliste. Americanul a continuat însă: „Criza economică o să vă lovească cel mai puternic în 2012, când celelalte ţări îşi vor fi revenit deja. Asta pentru că o clică politică inconştientă şi coruptă face ce vrea în România, iar voi staţi cu mâinile în sân. De ce? De ce vă lipseşte curajul de a face ceva? Mă uit la presa voastră şi nu pot să cred că nu aveţi un lider de opinie adevărat. Unul care, dacă scrie un editorial, să scoată din case o sută de mii de oameni. Mă uit, apoi, la oamenii politici din Opoziţie: nişte clovni! De ce nu-i fugăriţi de la televizor? Iar voi, cetăţenii, de ce nu ieşiţi să vă cereţi drepturile? De ce lăsaţi Puterea să vă calce în picioare drepturile şi Constituţia?"

Discursul neaoş românesc din capul meu, cel în care căutam argumente să îi arăt eu americanului că nu se pune cu noi, s-a risipit. În locul lui, am simţit o mare frustrare. Până la destinaţie, americanul mi-a vorbit de febra protestelor de tipul „Occupy Wall Street", care cuprinseseră întreaga lume, şi mi-a dat sfaturi despre cum ar trebui noi, presa, să folosim reţelele sociale pentru a scoate lumea în stradă. Dragă americ