După ce a eşuat în încercarea de a-şi convinge colegii (altădată nu era nevoie să-i convingă de ceva: erau dinainte convinşi) că partidul mai are nevoie de el, chiar dacă are anumite probleme cu justiţia, şi a fost nevoit să-şi dea demisia din partid şi din funcţia deţinută în Parlament, Adrian Năstase a făcut cuvenita penitenţă, înconjurând în picioarele goale, prin cioburile gloriei de altădată, Canossa patimilor sale. A participat cu smerenie la ceremonia prin care i se lua scaunul de sub şezut, într-o secvenţă care anula dintr-un condei bătălia de luni de zile pentru păstrarea acestuia. Renunţarea sa a conţinut însă şi o „mică’’ răzbunare: dându-şi demisia a lipsit partidul de posibilitatea de a păstra funcţia de preşedinte şi de a o alterna. „După mine potopul!’’ - pare să-şi fi spus liderul, adunând grijuliu din somptuosul cabinet toate obiectele ce-i aparţineau şi propunându-şi, spre deliciul jurnaliştilor, să le dea foc în stradă.

N-a făcut-o, binenţeles, era doar o figură de stil ce se dorea să aibe o semnificaţie specială: plec ca să nu mă mai întorc. În zilele care au urmat, prin vorbele în doi peri sau prin tăcerile bine subliniate, Adrian Năstase a încercat să transforme eşecul într-o mică victorie, făcând să plutească deasupra colegilor săi sabia lui Damocles a unei părăsiri definitive a partidului în slujba căruia s-a aflat de la începuturile carierei sale politice, reuşind performanţa de a-l pune în slujba sa. Ameninţarea plecării a generat frisoane într-un partid şi aşa slăbit de dezertările sau racolările din teritoriu, dar şi într-o opoziţie care a intuit că dacă rândurile celor dornici să plece vor fi suficient de dese, echilibrul general urma să se rupă. Principalul beneficiar al teoreticei mişcări - Partidul Conservator - n-a făcut decât să asiste procesul, aşteptând cuvenitele clarificări. Care au venit, dar într-un alt sens. Adrian Năsta