Pentru mulţi dintre noi, carnea iepurelui de casă are reputaţia de a fi una dintre cele mai gustoase, întrecând, adeseori, savoarea preparatelor din carne de pui – mai ales dacă este foarte bine preparat! Puţină lume ştie însă că, până nu demult – adică până în veacul al XVII-lea! – omenirea s-a mulţumit cu carnea un pic mai tare, mai aţoasă, a iepurelui de câmp, căruia a învăţat să-i „îndulcească” fibra prin acele baiţuri care însoţesc, de obicei, orice carne de vânat.
Cu certe date genetice de vânător, omul timpurilor mai vechi practica această ocupaţie mai întâi din necesitate – pentru a-şi asigura hrana zilei de mâine (să nu uităm imaginea clasică a bărbatului care hălăduia prin păduri, în căutarea prăzii, în vreme ce femeia se ocupa de creşterea pruncilor şi pregătirea hranei), dar mai târziu a transformat vânătoarea într-un adevărat spectacol. Chiar dacă iepurele se înscrie la categoria vânatului mic, iar trofeele sunt mai degrabă cantitative decât calitative. Până şi blăniţa urecheatului din sălbăticie este de multe ori considerată inferioară celei a iepurelui de crescătorie! Poate doar blana unui iepure polar să mai entuziasmeze azi vreo domniţă căreia îi lipsesc pornirile ecologiste de protejare a făpturilor cu blană…
Iepure de ţară, iepure de câmp
Iepurii de crescătorie, de talie mică sau mare, se cresc fie pentru carnea lor savuroasă, fie pentru blana folosită îndeosebi în industria confecţiilor. Eu îmi aduc aminte, din copilărie, că pieile de iepure, stropite cu alcool sanitar şi legate în jurul încheieturilor dureroase, erau considerate un panaceu al reumaticilor. Iepurii domestici se pot diferenţia după talie, cum spuneam, ca şi după culoarea sau textura blănii sau a pielii. În ce priveşte carnea, ea este întotdeauna fragedă şi asta, între altele, şi pentru că animalul este tăiat, îndeobşte, de tânăr, la vârsta de cel mult
